Politica colonialistă şi imperialismul al capitalismului

14611138_1096274827127739_4837855126622494517_n

Uniunile monopoliste ale capitaliştilor – cartelurile, sindicatele şi trusturile – îşi împart, în primul rînd, piaţa internă, acaparînd mai mult sau mai puţin complet producţia ţării respective. Dar în condiţiile capitalismului piaţa internă este inevitabil legată de piaţa externă. Capitalismul a creat de mult o piaţă mondială. Şi, pe măsură ce creştea exportul de capital, iar „sferele de influenţă“ şi legăturile externe şi coloniale ale celor mai mari uniuni monopoliste se lărgeau, lucrurile evoluau „în mod firesc“ spre o înţelegere pe scară mondială între aceste uniuni, spre formarea de carteluri internaţionale.

Aceasta este o treaptă nouă în concentrarea pe scară mondială a capitalului şi a producţiei, o treaptă incomparabil mai înaltă decît cele precedente. Să vedem cum se formează acest supramonopol.

Industria electrotehnică este ramura industrială care ilustrează în chipul cel mai grăitor succesele cele mai recente ale tehnicii, dezvoltarea capitalismului la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. În gradul cel mai înalt s-a dezvoltat ea în două dintre cele mai avansate ţări capitaliste noi: în Statele Unite şi în Germania. În Germania, o influenţă deosebit de puternică asupra creşterii concentrării în această ramură a exercitat criza din 1900. Băncile, pe atunci deja destul de îngemănate cu industria, au accelerat şi au adîncit enorm în timpul acestei crize procesul de ruinare a întreprinderilor relativ mici şi înghiţirea lor de către cele mari.

Faimoasa A.E.G. (Societate generală de electricitate), care a luat naştere în felul acesta, controlează (prin sistemul „participaţiilor“) 175-200 de societăţi şi dispune de un capital total de aproximativ 1 1/2 miliarde de mărci. Numai numărul reprezentanţelor ei directe în străinătate se ridică la 34 – din care 12 sînt societăţi pe acţiuni – în mai mult de 10 state.

In 1907 trustul american şi cel german încheie un acord cu privire la împărţirea lumii. Concurenţa este înlăturată. G.E.C. „capătă“ Statele Unite şi Canada; trustului A.E.G. îi „revin“ Germania, Austria, Olanda, Danemarca, Elveţia. Acorduri speciale – bineînţeles secrete – au fost încheiate cu privire la „societăţile-fiice“ care pătrund în noi ramuri industriale şi în ţări „noi“, formal încă neîmpărţite.

Se înţelege de la sine cît de îngreuiată este concurenţa cu acest trust mondial, de fapt unic, care dispune de un capital de cîteva miliarde şi care are „sucursale“, reprezentanţe, agenţii, legături etc. în toate colţurile lumii. Dar împărţirea lumii între aceste două puternice trusturi nu exclude, fireşte, o reîmpărţire, dacă, datorită dezvoltării inegale, războaielor, crahurilor etc., se va produce o schimbare a raportului de forţe.

Un exemplu instructiv de încercare a unei astfel de reîmpărţiri, de luptă pentru reîmpărţire, ne oferă industria petrolului.

,,Piaţa mondială a petrolului – scria Jeidels în 1905 – continuă să fie împărţită între două mari grupuri financiare: trustul american «Standard Oil Co.» al lui Rockefeller, de o parte, iar de altă parte «Rothschild». Ambele grupuri sînt strîns legate între ele. Aceste din urmă trei grupuri de întreprinderi sînt legate de o serie de mari bănci. A început o luptă care în literatura economică nu este calificată altfel decît ca o luptă pentru „împărţirea lumii“. Pe de o parte, „Standard Oil“ al lui Rockefeller, dorind să acapareze totul, a înfiinţat o „societate-fiică“ chiar în Olanda, cumpărînd terenuri petrolifere în Indiile Olandeze şi urmărind să dea astfel o lovitură duşmanului său principal: trustul anglo-olandez „Shell“.

Lupta trebuia să se soldeze şi s-a soldat în 1907 cu înfrîngerea totală a grupului „Deutsche Bank“, căruia nu-i mai rămăsese decît una din două: ori să-şi lichideze cu pierderi de milioane „interesele petroliere“, ori să se supună. „Deutsche Bank“ a ales ultima alternativă şi a încheiat cu „Standard Oil“ o înţelegere extrem de dezavantajoasă pentru ea. Prin această înţelegere, „Deutsche Bank“ s-a angajat „să nu întreprindă nimic ce ar putea dăuna intereselor americane“, prevăzîndu-se însă totodată că această înţelegere îşi pierde valabilitatea în cazul cînd Germania ar introduce prin lege monopolul de stat asupra petrolului.

Aşa a fost cu monopolul potasiului, aşa stau lucrurile cu monopolul petrolului, aşa va fi şi cu monopolul energiei electrice. Monopolurile n-au urmărit niciodată şi n-au avut niciodată drept rezultat să aducă vreun avantaj consumatorilor sau cel puţin să lase statului o parte din profitul de întreprinzător, ci au servit numai la asanarea, pe socoteala statului, a industriei particulare ajunse în pragul falimentului.

Şi în domeniul navigaţiei comerciale, creşterea uriaşă a concentrării a dus la împărţirea lumii. Extrem de instructivă este şi istoria formării cartelului internaţional al şinelor de cale ferată. Pentru prima oară uzinele de şine din Anglia, Belgia şi Germania au încercat să înfiinţeze un asemenea cartel încă în 1884, în timpul unei puternice depresiuni în industrie. Ele s-au înţeles să nu se concureze pe pieţele interne ale ţărilor participante la acord, urmînd ca pieţele externe să se împartă între ele după cum urmează: 66% Anglia, 27% Germania şi 7% Belgia. India a fost în întregime repartizată Angliei.

9-11-and-American-Imperialism-War-on-Terror

Capitaliştii îşi împart între ei lumea

Trecem, aşadar, printr-o epocă specifică a politicii colonialiste mondiale, epocă care este în modul cel mai strîns legată de „treapta cea mai nouă a dezvoltării capitalismului“, de capitalul financiar. Cuceririle coloniale ale Angliei au luat o amploare deosebit de mare în perioada 1860-1880 şi au avut şi în ultimele două decenii ale secolului trecut o amploare considerabilă. Cuceririle coloniale ale Franţei şi Germaniei au avut loc tocmai în aceste două decenii. Am văzut mai sus că limita dezvoltării capitalismului premonopolist, în care predomina libera concurenţă, a fost atinsă în anii 1860-1870. Acum vedem că tocmai după această perioadă iau un mare „avînt“ cuceririle coloniale şi devine extrem de ascuţită lupta pentru împărţirea teritorială a lumii. Este, prin urmare, neîndoielnic că trecerea capitalismului la stadiul capitalismului monopolist, la capitalul financiar, este legată de o ascuţire a luptei pentru împărţirea lumii.

Anii 1884-1900 reprezintă o perioadă de intensă „expansiune“ (extindere teritorială) a principalelor state europene. Anglia a dobîndit 3.700.000 de mile pătrate cu o populaţie de 57.000.000; Franţa – 3.600.000 de mile pătrate cu o populaţie de 36.500.000; Germania – 1.000.000 de mile pătrate cu o populaţie de 14.700.000; Belgia – 900.000 de mile pătrate cu o populaţie de 30.000.000. Goana după colonii a tuturor statelor capitaliste la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi mai ales după 1880, este un fapt îndeobşte cunoscut în istoria diplomaţiei şi a politicii externe.

După 1876, posesiunile coloniale s-au extins în proporţii uriaşe. Capitalul financiar reprezintă o forţă atît de imensă, se poate spune, decisivă în toate relaţiile economice şi în toate relaţiile internaţionale, încît este în stare să-şi subordoneze – şi-şi subordonează efectiv – pînă şi state care se bucură de cea mai deplină independenţă politică; vom vedea îndată exemple în acest sens. Dar este de la sine înţeles că mult mai „comodă“ şi mult mai avantajoasă pentru capitalul financiar este acea subordonare care este legată de pierderea independenţei politice a ţărilor şi popoarelor subordonate. Ţările semicoloniale sînt caracteristice în această privinţă ca formă „intermediară“. E de la sine înţeles că lupta în jurul acestor ţări semidependente trebuie să se ascută în mod deosebit în epoca capitalului financiar, cînd restul lumii este deja împărţit.

Particularitatea esenţială a capitalismului contemporan este dominaţia uniunilor monopoliste ale marilor întreprinzători. Monopolurile de acest fel sînt deosebit de trainice atunci cînd toate sursele de materii prime sînt concentrate într-o singură mină, şi am văzut de cîtă perseverenţă dau dovadă uniunile internaţionale ale capitaliştilor în eforturile lor de a smulge din mîinile rivalului orice posibilitate de concurenţă, de a acapara, de pildă, zăcămintele de minereu de fier sau zăcămintele de petrol etc. Numai posedarea coloniei oferă garanţia deplină a succesului monopolului împotriva oricăror surprize în lupta cu rivalul, inclusiv în cazul cînd acesta din urmă s-ar gîndi să se apere introducînd prin lege monopolul de stat. Cu cît mai înalt e gradul de dezvoltare a capitalismului, cu cît mai simţită se face lipsa de materii prime, cu cît mai ascuţite sînt concurenţa şi goana după izvoare de materii prime în lumea întreagă, cu atît mai înverşunată este lupta pentru dobîndirea de colonii.

Pentru capitalul financiar au importanţă nu numai izvoarele de materii prime deja descoperite, ci şi cele eventuale, căci în zilele noastre tehnica se dezvoltă cu o repeziciune nemaipomenită, iar pămînturi care azi nu pot fi valorificate ar putea fi puse în valoare mîine dacă vor fi găsite noi metode (şi pentru aşa ceva o mare bancă poate să organizeze o expediţie specială de ingineri, agronomi etc.). Acelaşi lucru se poate spune şi despre prospectarea bogăţiilor minerale, despre noi metode de prelucrare şi de valorificare a unora sau altora dintre materiile prime etc. De aici tendinţa inevitabilă a capitalului financiar de a-şi lărgi teritoriul economic şi chiar teritoriul în general. Aşa cum trusturile îşi capitalizează bunurile printr-o evaluare făcută la preţuri de două-trei ori mai mari decît cele reale, scontînd profituri mari, tot aşa şi capitalul financiar în general tinde să acapareze cît mai multe pămînturi de orice fel, indiferent de locul unde s-ar afla şi de mijloacele care trebuie folosite în acest scop, scontînd eventualele izvoare de materii prime şi temîndu-se să nu rămînă în urmă în lupta acerbă pentru ultimele bucăţi neîmpărţite încă ale lumii sau pentru reîmpărţirea celor deja împărţite.

Capitaliştii englezi caută în fel şi chip să dezvolte producţia bumbacului în colonia lor Egipt: în 1904, din cele 2.300.000 ha de pămînt cultivabil din această ţară, 600.000, adică mai mult de un sfert, erau cultivate cu bumbac. Interesele exportului de capital generează şi ele tendinţa spre cucerirea de colonii, căci pe piaţa colonială este mai uşor (iar uneori numai acolo este posibil) să uzezi de căi monopoliste pentru înlăturarea concurentului, pentru asigurarea livrărilor, pentru consolidarea „legăturilor“ corespunzătoare etc.

Suprastructura extraeconomică ce se înalţă pe baza capitalului financiar, politica acestuia din urmă, ideologia lui accentuează tendinţa spre cuceriri coloniale. „Capitalul financiar nu vrea libertate, ci dominaţie“.

Ca urmare a faptului că viaţa devine o problemă tot mai complicată, ca urmare a greutăţilor care apasă nu numai asupra maselor, în toate ţările cu o civilizaţie mai veche se acumulează «multă nerăbdare, iritare şi ură, care ameninţă liniştea publică; energiilor scoase dintr-un anumit făgaş de clasă trebuie să li se găsească o întrebuinţare, să li se dea de lucru în afara ţării respective, spre a se evita o explozie înăuntrul ei.

Cînd vorbim de politica colonialistă din epoca imperialismului capitalist, trebuie să remarcăm că capitalul financiar şi politica internaţională corespunzătoare intereselor lui, care se reduce la lupta pentru împărţirea economică şi politică a lumii. Despre una din aceste forme – semicoloniile – am vorbit mai înainte.

O formă oarecum diferită de dependenţă financiară şi diplomatică, în condiţii de independenţă politică, este aceea pe care ne-o oferă exemplul Portugaliei. Portugalia este un stat independent, suveran, dar în fapt ea se află de mai bine de 200 de ani, încă de pe vremea războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), sub protectoratul Angliei. Anglia a apărat Portugalia şi coloniile acesteia pentru a-şi întări propriile ei poziţii în lupta cu adversarii săi.

Ea a obţinut în schimb avantaje comerciale, condiţii mai bune pentru exportul de mărfuri şi, mai ales, pentru exportul de capital în Portugalia şi în coloniile ei, a căpătat posibilitatea de a se folosi de porturile şi de insulele portugheze, de cablurile telegrafice portugheze etc.

Asemenea relaţii între diferite state mari şi mici au existat întotdeauna, dar în epoca imperialismului capitalist ele devin un sistem general, fac parte integrantă din ansamblul relaţiilor de „împărţire a lumii“, se transformă în verigi ale lanţului de operaţii ale capitalului financiar mondial.

4NfA1MsB5N4

Minciuna, frauda in lumea capitalista

Daca tot este capitalism si furatul este legalizat la nivelele unde sint cocotati cei mai mari hoti ai sistemului, regina Angliei fura si ea cit mai poate, pe ultima suta de metri ai existentei acestui sistem putrezit si in faza terminala.

Familia regala, investind in paradisurile financiare banii cistigati „cinstit” prin jefuirea tarilor.

Dar, „biata” regina nu si-a invatat supusi sa investeasca si ei alaturi de ea. Mai mult, familia regala nu a creat in acele paradisuri financiare unde si-a depus banii, un cont sau un fond de investitii si pentru saraci, pe ei lasindu-i la mina bancilor preduitoare acceptate de familia regala si gasca ei de „regalitati” internationale.

Ce rusine traieste acest sistem capitalist care a spalat pe creier un numar atit de mare de oameni care nu mai pot gindi ca sistemul este al acestor gunoaie si nu al celor multi si saraci.

Freddy_Uncle_Sam_by_Carlos_Latuff_Brazil

Capitalul financiar şi oligarhia financiară

Concentrarea producţiei, monopolurile pe care le generează această concentrare, contopirea sau îngemănarea băncilor şi a industriei – iată istoria apariţiei capitalului financiar şi conţinutul acestei noţiuni.

Faptele monstruoase privind dominaţia monstruoasă a oligarhiei financiare sînt atît de evidente, încît în toate ţările capitaliste – şi în America, şi în Franţa, şi în Germania – a apărut o literatură care, deşi priveşte lucrurile din punctul de vedere burghez, prezintă totuşi un tablou aproximativ veridic şi o critică – mic-burgheză, fireşte – a oligarhiei financiare.

Pe primul loc trebuie să punem „sistemul participaţiilor“. Conducătorul controlează societatea principală (textual: „societatea-mamă“); aceasta, la rîndul ei, controlează societăţile dependente de ea („societăţile-fiice“), care, la rîndul lor, controlează «societăţile nepoate» etc. În felul acesta, cu un capital nu prea mare poate fi asigurată dominaţia asupra unor gigantice domenii ale producţiei. Într-adevăr, dacă deţinerea a 50% din capital este întotdeauna suficientă pentru a asigura controlul asupra unei societăţi pe acţiuni, conducătorul trebuie să posede numai 1.000.000 pentru a avea posibilitatea să controleze un capital de 8.000.000 la «societăţile-nepoate». Şi dacă această «împletire» merge mai departe, cu 1.000.000 poţi controla 16.000.000, 32.000.000 etc.

Dar „sistemul participaţiilor“ nu serveşte numai la sporirea enormă a puterii monopoliştilor; el le permite, de asemenea, să pună la cale fel de fel de afaceri dubioase, veroase şi să jefuiască nepedepsiţi publicul căci formal, după lege, conducătorii „societăţii-mame“ nu răspund pentru „societatea-fiică“, care este socotită „de sine stătătoare“ şi prin intermediul căreia se poate „aranja“ totul.

Dacă în perioade de avînt industrial sînt extrem de mari profiturile capitalului financiar, în perioade de declin se ruinează întreprinderile mici şi şubrede, în timp ce marile bănci „participă“ la cumpărarea lor la preţuri derizorii.

O operaţie deosebit de rentabilă a capitalului financiar este şi specula cu terenurile din împrejurimile marilor oraşe. Monopolul băncilor se uneşte aici cu monopolul rentei funciare şi cu monopolul căilor de comunicaţie, căci creşterea preţului terenurilor, posibilitatea ele a le vinde avantajos pe parcele etc. depind, în primul rînd, de existenţa unor bune mijloace de comunicaţie cu centrul oraşului, mijloace care se află însă în mîinile unor mari societăţi, legate cu aceleaşi bănci prin sistemul participaţiilor şi prin repartizarea posturilor directoriale.

Monopolul, o dată format şi mînuind miliarde, pătrunde cu inevitabilitate absolută în toate domeniile vieţii publice, indiferent de regimul politic şi de toate celelalte „aspecte particulare“. În literatura economică germană este foarte frecventă elogierea slugarnică.

Imperialismul, sau dominaţia capitalului financiar, este treapta cea mai înaltă a capitalismului, pe care această separare atinge proporţii uriaşe. Precumpănirea capitalului financiar asupra tuturor celorlalte forme de capital înseamnă predominarea rentierilor şi a oligarhiei financiare, înseamnă desprinderea din rîndul statelor a catorva state care dispun de „putere“ financiară.

Cele mai bogate patru ţări capitaliste, care deţin hîrtii de valoare. Din aceste patru ţări, două – Anglia şi Franţa – sînt cele mai vechi ţări capitaliste celelalte două – Statele Unite şi Germania.

Aproape toate celelalte ţări sînt, într-un fel sau altul, debitoarele şi tributarele acestor ţări, ale acestor bancheri internaţionali, ale acestor patru „stîlpi“ ai capitalului financiar mondial.

O atenţie specială trebuie să acordăm rolului pe care-l are exportul de capital în crearea reţelei internaţionale de dependenţe şi legături a capitalului financiar.

Pentru capitalismul contemporan, în care domnesc monopolurile, caracteristic a devenit exportul de capital.

Capitalismul este producţie de mărfuri pe cea mai înaltă treaptă a dezvoltării ei, cînd forţa de muncă devine şi ea o marfă. Creşterea schimburilor atît înăuntrul ţării cît şi îndeosebi pe scară internaţională este o trăsătura caracteristică a capitalismului. Dezvoltarea inegală, în salturi, a diferitelor întreprinderi, a diferitelor ramuri industriale şi a diferitelor ţări este inevitabilă în condiţiile capitalismului. Mai întîi Anglia a devenit, înaintea celorlalte ţări, o ţară capitalistă şi pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cînd a introdus comerţul liber, a pretins să fie „atelierul lumii întregi“, furnizoare de fabricate pentru toate ţările, care, în schimb, trebuiau s-o aprovizioneze cu materii prime.

Atîta timp cît capitalismul rămîne capitalism, surplusul de capital este folosit nu pentru ridicarea nivelului de trai al maselor din ţara respectivă, căci aceasta ar însemna o scădere a profiturilor obţinute de capitalişti, ci pentru sporirea profilurilor prin export de capital în străinătate, din ţările înapoiate. În aceste ţări înapoiate, profitul este de obicei ridicat, deoarece capitaluri sînt puţine, preţul pămîntului este relativ scăzut, salariile sînt mici, iar materiile prime ieftine. Posibilitatea exportului de capital este creată prin faptul că un şir de ţări înapoiate au şi fost atrase în orbita capitalismului mondial.

În ţările spre care se îndreaptă, exportul de capital influenţează dezvoltarea capitalismului, imprimîndu-i un ritm extrem de accelerat. De aceea, dacă exportul de capital poate să ducă într-o anumită măsură la o oarecare stagnare a dezvoltării capitalismului în ţările exportatoare, aceasta poate avea loc numai cu preţul lărgirii şi adîncirii dezvoltării capitalismului în lumea întreagă.

Ţările exportatoare de capital şi-au împărţit, în sensul figurat al cuvîntului, lumea între ele. Dar capitalul financiar a dus şi la o împărţire directă a lumii.

Monopolul stăpînirii

Imperialismul înseamnă o acumulare uriaşă de capital bănesc într-un număr mic de ţări. În Anglia, tot mai multe terenuri sînt scoase din circuitul agricol şi afectate sportului, distracţiilor pentru cei bogaţi. In Anglia tendinţa imperialismului de a dezbina pe muncitori şi de a întări în rîndurile lor oportunismul, de a provoca o descompunere vremelnică a mişcării muncitoreşti a apărut cu mult înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Într-adevăr, două trăsături caracteristice esenţiale ale imperialismului s-au manifestat în Anglia încă de la mijlocul secolului al XX-lea: deţinerea unor vaste posesiuni coloniale şi a unei situaţii de monopol pe piaţa mondială. Aici sînt cauzele şi efectele. Cauzele: 1) exploatarea lumii întregi de către această ţară; 2) situaţia ei de monopol pe piaţa mondială; 3) monopolul ei colonial. Efectele: 1) îmburghezirea unei părţi a proletariatului englez; 2) o parte a proletariatului se lasă condusă de oameni cumpăraţi de burghezie sau cel puţin plătiţi de ea. Imperialismul de la începutul secolului al XX-lea a terminat împărţirea lumii între un mănunchi de state, astfel încît fiecare dintre acestea exploatează acum (în sensul stoarcerii de supraprofit) o parte a „globului“ ceva mai mică decît cea exploatată de Anglia în 1858; fiecare dintre ele deţine pe piaţa mondială o situaţie de monopol datorită trusturilor, cartelurilor, capitalului financiar, precum şi relaţiilor dintre creditor şi debitor; fiecare are, într-o anumită măsură, un monopol colonial (am văzut că din 75.000.000 km2, cît reprezintă suprafaţa tuturor coloniilor din lume, 65.000.000, adică 86%, sînt concentrate în mîinile a 6 puteri; 61.000.000, adică 81%, sînt concentrate în mîinile a 3 puteri).

Proporţiile uriaşe ale capitalului financiar, care este concentrat în mîini puţine şi creează o reţea neobişnuit de larg ramificată şi densă de relaţii şi legături, prin intermediul căreia el îşi subordonează nu numai masa capitaliştilor mijlocii şi mici, ci şi pe aceea a capitaliştilor şi producătorilor foarte mici, pe de o parte, şi lupta ascuţită împotriva celorlalte grupuri naţionale-statale de financiari pentru împărţirea lumii şi pentru dominaţia asupra altor ţări, pe de altă parte, provoacă trecerea în bloc a tuturor claselor avute de partea imperialismului. Tendinţa „generală“ de a se entuziasma în faţa perspectivelor imperialismului, apărarea lui înverşunată şi idealizarea lui în fel şi chip – iată semnul vremii.

1

Razboi pentru democratie

Razboaiele pregatite de SUA este un act fatis de agresiune. Toate argumentele folosite pentru justificarea lor sunt monstruos de false. Trimiterea de inspectori acolo nu este decît un pretext pentru a putea însela opinia publica si de a cîstiga timpul necesar pentru americani de a-si concentra fortele în zona. Nu are nici o legatura cu “armele de distrugere în masa”.

Planul de invazie a Irakului a fost pus la punct cu multa vreme înainte. Devine evident ca armele acelea nu au nici o legatura cu agresiunea americana. Problema centrala este schimbarea regimului – înlocuirea lui Saddam cu o marioneta americana.

Al doilea argument este ca razboaiele ar instaura democratia. Ideea imperialismului american care ar aduce democratie poporului ar fi comica daca nu ar avea implicatii atît de serioase. Scopul imperialismului american nu e de a aduce democratie, ci acela de a instaura un regim marioneta – asa cum au facut în Afganistan – regim dependent de vointa Washingtonului.

Toata istoria secolului XX ne arata ca imperialismul american nu a avut niciodata probleme cu dictatorii, cu conditia ca acestia sa sprijine interesele americane în zona. Argumentul democratiei nu are nici o valoare atunci cînd este adus de acesti domni. Nicaieri imperialistii nu sunt prietenii popoarelor.

SUA cît si Marea Britanie nu au comentat oficial nicicum bombardarea civililor irakieni. Invazia planificata asupra Irakului nu are de a face cu democratia sau drepturile omului. Este un exercitiu de cinism. Merita reamintit ca cei care au bombardat primii satele kurde au fost englezii în anii ’20 si ca în 1919 Winston Churchill (pe atunci ministru de razboi) era partizanul declarat al utilizarii armei chimice. Atunci a fost primul bombardament sistematic împotriva civililor din istorie!

Un razboi condus de americani de cucerire a unei tari nu va ajuta natiunile oprimate din tara. Ele vor fi manipulate si folosite drept carne de tun, pentru a se reduce numarul pierderilor americane. Dupa aceea vor fi abandonati si tradati.

Metode tîlharesti

În perioada degenerarii Imperiului Roman, guvernarea era în mîna unor împarati nelegiuiti care se comportau ca niste criminali. Asa este si acum în SUA – reprezentantii elitei conducatoare de la Washington sunt o banda de infractori si mafioti care au adus cu ei morala lumii din care vin: morala crimei organizate. Morala junglei se aplica acum în vastul teren al politicii mondiale.

Liderii de azi ai imperialismului sunt oameni ai banului. Politica lor externa nu merge mai departe de amenintarea cu forta si folosirea fortei. Multi dintre ei ar trebui sa fie la închisoare pentru malversatiuni financiare.

Mafia politica de la Washington se comporta ca stramosii lor, baronii tîlhari medievali. Ultimii erau mai limitati, caci nu aveau tehnologia de azi. Condotierii moderni au în doare cel mai sofisticat armament de distrugere în masa produs vreodata. Uneltele cu care fac ei afaceri sunt cinismul si santajul. Rup tratatele si îsi încalca angajamentele fara sa clipeasca din ochi. Declara razboi unei tari care nu le-a facut nimic si apoi merg sa se culce, avînd constiinta împacata. Iata cine conduce lumea!

Nu e întîmplator ca clica de la Washington e condusa de petrolisti. GW Bush este nu numai fiul tatalui sau: mai este fondatorul companiei petroliere Arbusto Oil. Mai e si un mare actionar la Spetrum 7 Energy, alta companie petroliera , si a mai fost director la Harken Oil ans Gas. Vicepresedintele Dick Cheney era presedinte la Halliburton Industries si e implicat în Unocal, Exxon, Shell si Chevron – cam la toate companiile de petrol. Sa nu o uitam pe Condoleeza Rice. Ea a fost director la Chevron Oil si Caspian Oil. E asa de atasata de afacerile cu petrol, ca a denumit un tanc petrolier cu numele ei – Condoleeza! Sa nu fim naivi! Calculele lor politice sunt influentate de aceste legaturi pe care le au …

Acesti tîlhari imperialisti cautau doar un pretext sa atace. Deja companiile petroliere si-au împartit Irakul.

Democratie si imperialism

ONU nu este un arbitru impartial, ci vehiculul imperialismului mondial; un forum al puterilor capitaliste care ajung la întelegeri pe probleme secundare. În probleme esentiale ONU nu are nici un cuvînt de spus.

Contrastul între impotenta ONU în Palestina – unde a dat rezolutii pe care Israelul nu le respecta – si apararea agresiunii americane în Irak este evident. ONU sta cu bratele încrucisate pe cînd Israelul macelareste zilnic civili palestinieni neînarmati.

Ce concluzie reiese? Caracterul reactionar al Organizatiei Natiunilor (ne)Unite si atitudnea utopica a acelor care apeleaza la ONU “sa apere pacea”.

Democratie si imperialism

Concentrarea puterii si bogatiei Terrei în mîini tot mai putine este o consecinta ineluctabila a stadiului de dezvoltare atins în prezent de imperialism si de capitalismul monopolist, cînd o mîna de monopoluri gigantice tin sub control majoritatea mijloacelor de productie.

Comertul mondial este controlat de maximum 200 de corporatii, majoritatea americane. Toate marile decizii ale lumii se iau de consiliile de administratie ale acestor mastodonti. Grupuscule de oameni, nealesi de nimeni, responsabili în fata nimanui (decît a propriilor actionari) decid destinele natiunilor. Ei decid daca milioane vor munci sau vor fi someri, daca vor avea ce mînca sau nu, daca vor trai sau vor muri.

Comparata cu puterea lor, puterea guvernelor este nesemnificativa. GW Bush este presedintele celei mai puternice natiuni a lumii, dar în realitate este numai o creatie a acestor monopoluri, a caror interese el trebuie sa le apere. El face aceasta în mod constient – desi nu întotdeauna inteligent – pentru ca el însusi este membru al clasei de baroni superbogati ai petrolului, baroni care constituie o patura decisiva în rîndul oligarhiei americane. Ultimele lui reduceri de impozite au fost, evident, în favoarea celor bogati. De fapt 45% din sumele economisite de populatie în urma lor revin unui procent de 1% cei mai bogati din SUA.

Toata vorbaria despre democratie este o perdea de fum în spatele careia acesti 200 de domni vor sa ascunda realitatea hidoasa a capitalismului monopolist care cauta sa domine lumea si sa oblige popoarele sa i se supuna.

În gura lui Bush pîna si cuvîntul “democratie” suna urît: un sinonim al dictaturii bancilor si marilor corporatii; “pace” are ca sinonim dominarea militara a restului lumii de catre SUA iar “umanitarism” înseamna interventie militara.

Deciziile importante se iau în afara parlamentelor. Opinia publica este tratata cu dispret si manipulata prin mass-media. Numai complexul militar-industrial si marile companii petroliere conteaza.

Sub pretextul “luptei împotriva terorii” se limiteaza drepturile oamenilor si se voteaza mari sume de bani pentru serviciile de securitate.

Propaganda si diplomatie

Este un fapt ca orice razboi este precedat de o avalansa propagandistica destinata sa justifice agresiunea si sa ameteasca opinia publica prin demonizarea adversarului vinovat, în intentia propagandei, de declansarea conflictului. Este necesar sa încercam sa vedem prin perdeaua de fum a frazelor sforaitoare ce manevre diplomatice se fac, ce interese intra în joc.

Probabil ca niciodata în istorie nu a existat o asa de mare manipulare a stirilor ca azi. Niciodata cuvîntul de “libertate a presei “ nu a fost mai gol de continut. Mas-media este mobilizata sa sprijine razboiul. În SUA presa a fost întotdeauna controlata si manipulata de corpul de presa al Casei Albe, care acum a ajuns sa fie un aparat impresionant. Cînd va începe bubuitul tunurilor chiar si vocile care îsi exprima îndoiala vor fi reduse la tacere.

Capitalismul înseamna razboi

A aborda tema razboiului dintr-un punct de vedere pacifist sau sentimentaloid este o pierdere de timp. Ca si cum te-ai duce la un doctor care, în loc sa te trateze, începe sa plînga de mila ta. Te bucuri putin, dar e improbabil ca tratamentul sa te faci sanatos.

Pentru a putea lupta împotriva razboiului trebuie mai întîi gasite cauzele lui, iar asta nu e posibil decît daca gasim interesele de clasa din spatele lui. Lenin a spus de mult : capitalism = razboi. Acum ecuatia este mai adevarata ca atunci cînd a fost scrisa. Criza generala a capitalismului se exprima prin instabilitate generala: economica, politica si militara.

Masarea unui mare numar de trupe americane în zona este un motiv de îngrijorare. Cheltuielile de razboi vor fi platite prin scaderi ale procentelor de buget planificate pentru sanatate, asigurari sociale, învatamînt : prin reducerea cheltuielilor publice. Vom simti pe pielea noastra ce înseamna asta. Daca ne vom plînge, raspunsul va fi “Traim vremuri grele. Trebuie sa facem sacrificii în interesul national”. Adica al bancilor si corporatiilor transnationale. Ni se va spune ca bogatia unei natiuni nu este nelimitata. Va trebui sa fim patrioti si sa strîngem putin cureaua. Totusi, profiturile celor bogati sunt sacre. De ei nu ne putem atinge! “Timpurile grele” vor fi pentru saracime. Adica “tunurile înaintea pîinii”. Amenintarea terorista este o scuza comoda. SUA s-au angajat într-o cursa colosala de reînarmare. Pentru asta trebuie bani. Asa ca argumentul “nu sunt bani” pentru nevoile oamenilor este fals.

Dreapta ne acuza pe noi, ca vrem sa lasam natiunea fara aparare. Fals. Nu suntem pacifisti si stim ca e nevoie de armata. Dar nu de acest fel de armata. De o armata care sa apere interesele poporului. Actualele armate ale tarilor imperialiste nu au rol de aparare, ci de jaf si de a aduce profit negustorilor de arme. Ele genereaza o birocratie parazita care suge din ce în ce mai mult din averea creata de masele muncitoare.

Razboiul din Golf din 1991 a costat Marea Britanie între 2,5 si 3 miliarde de lire sterline. Pe atunci Anglia a reusit sa plaseze cea mai mare parte a notei de plata aliatilor.

De la sfîrsitul celui de al doilea razboi mondial SUA au cheltuit 19.000 miliarde de dolari pe înarmare. Daca în viitorii 2000 de ani vom cheltui zilnic 26 milioane de dolari, înca nu am ajunge la suma de care am scris. Banii astfel cheltuiti ar fi fost suficienti pentru a îmbunatati nivelul de viata al întregii omeniri. Numai acest detaliu si ajunge pentru a întelege în ce hal de putreziciune a ajuns capitalismul în perioada aceasta a senilitatii lui.

Militaristii nu vor sa apere natia, ci sa creeze un aparat monstruos destinat viitoarelor razboaie cu rivalii capitalisti. Razboiul este o consecinta legica a capitalismului. Pentru înarmarea generalilor cu jucariile lor costisitoare vor plati muncitorii, fara a fi întrebati.

Agresiunea neprovocata împotriva Irakului nu avea nimic de a face cu “razboiul împotriva terorii”. Are de a face cu ambitia SUA de a obtine controlul total asupra petrolului din lume.

Ce propun? Cheltuirea banilor pe proiecte sociale utile: case, scoli, spitale, pensii!

Pentru nationalizarea imediata a industriei de armament si confiscarea profiturilor fabricantilor de arme!

Pentru nationalizarea si planificarea economiei!

Împotriva imperialismului, militarismului si a capitalismului!

Este sigur ca razboiul acesta nu este decît în interesul imperialismului si al companiilor petroliere din spatele clicii de la Casa Alba.

Sa ne opunem razboiului acesta criminal!

Jos cu imperialismul si capitalismul

Nu – razboiului!

Propaganda superputerii care promoveazademocratie si prosperitate prin economia de piata in lume, se afla aceleasi metehne sangeroase, cinice si nemiloase specifice oricarui imperialism. Un tipar de interventie abuziva se poate identifica din cazurile prezentate: acolo unde interesele economice sau geopolitice sunt amenintate, SUA declanseaza o agresiune propagandistica prin care realitatea e falsificata (inventand pericole imaginare), infatisand conflictul ca o amenintare la adresa democratiei (sau, nu-i asa, astatului de drept) si a libertatii economice (a corporatiilor proprii, desigur).

29571317_1023144984502433_4648630378659145680_n

Cinci interventii americane in diverse zone de pe glob, in toate servindu-se pretextul propagandistic al amenintarii sovietice in conditiile in care realitatile locale erau straine de orice legatura cu Moscova:

Iran, 1951

O prima astfel de interventie are loc in Iran, dupa alegerea a lui Mohamed Mossadegh ca premier. Acest lider nationalist punea in pericol interesele companiilor petroliere britanice, dorind sa reduca avantajele pe care acestea le aveau din exploatarea petrolului iranian. Oficialii britanici si americani stiau foarte bine ca Mossadegh fusese adus la putere de o miscare dedicata poporului; cu toate acestea, pentru a se opune planurilor de nationalizare, au folosit ca tema propagandistica ideea ca noul guvern este unul dirijat de Moscova. MI5 si CIA s-au coalizat pentru a-l indeparta de la putere pe Mossadegh prin intermediul unei lovituri de stat.

Guatemala, 1954

In Guatemala a avut loc o situatie similara, tot in cazul unui guvern ales corect. Arbenz, noul premier, dorea sa realizeze o reforma agrara ampla prin care pamanturile sa fie impartite taranilor. Planurile sale au starnit indignarea marilor corporatii americane din Guatemala, cum ar fi compania Rockeffeler United Fruits, care controla 42% din pamanturile tarii. Desi Guatemala nici macar nu avea relatii diplomatice cu URSS, prin intermediul lui Ed. Bernays, fondatorul Relatiilor Publice, guvernul american si corporatia United Fruits au inceput o ofensiva propagandistica menita decredibilizarii guvernului guatemalez pentru asa-zisa relatie cu Moscova. Strategia sa de PR a constat in preluarea modelului folosit in cazul loviturii de stat din Iran si propagarea lui in mass-media americana. Astfel a inceput o campanie mediatica ce a constat in aparitia de articole in ziare prestigioase si de mare tiraj (New York Times, Times, The Atlantic etc.) si de emisiuni TV in care se vorbea despre pericolul comunist din Guatemala, transformand aceasta tara intr-un front de lupta cu URSS-ul – fara sa fie cazul. Guvernul instalat de CIA s-a remarcat prin brutalitati si atrocitati savarsite impotriva populatiei locale

In razboiul civil ce a urmat, au fost masacrate numeroase populatii indigene, pe baza ideologiei securitatii nationale a“dusmanului din interior” ce trebuie eliminat. Aceasta ideologie a dus la ruperea unitatii comunitatilor locale si la intoarcerea oamenilor unii impotriva altora.

Congo, 1961

Evenimente similare s-au petrecut in Congo, dupa ce Patrice Lumumba a devenit premierul acestei tari. In Africa, vechiul colonialism, care consta in subordonarea si dominarea politica si economica a teritoriilor ocupate, fusese inlocuit de neocolonialism, situatie in care, din punct de vedere formal-politic, colonia isi dobandise independenta, ramanand insa, economic, complet dominata economic de puterea colonialista. Lumumba dorea sa puna vastele zacaminte de minerale sub autoritatea natiunii sale, lucru ce a determinat reactia fostei “metropole” – Belgia, care, asistata de ONU, a intervenit militar pentru a “redresa” situatia. In n disputa – indeajuns de mult, insa, incat sa-l determine pe presedintele SUA, Eisenhower, sa decida uciderea lui Lumumba. In paralel, aceeasi masina de propaganda americana s-a pus in miscare pentru a acuza “comunismul” premierului congolez si faptul ca ar fi “marioneta” a sovieticilor.

Grenada, 1983

In Grenada a avut loc o miscare care a cautat sa introduca mai multe masuri sociale contrare pietei libere, cum ar fi invatamant de stat, asistenta medicala, programe de ocupare a fortei de munca etc. Faptul ca noul guvern a cautat sa aibe o politica externa independenta a provocat reactia neoconservatorilor regimului Reagan, iar SUA a invadat tara, pretextand ca vrea sa opreasca o lovitura de stat de tip cubanez din insula.

Chile, 1973

Pe 11 sept. 1973, in Chile a avut loc o lovitura de stat ce l-a inlaturat pe presedintele Allende, ales, cu generalul Pinochet, sustinut de SUA, ce a instaurat un regim de dictatura si represiune dura. Desi SUA nu avea niciun interes national vital in Chile, administratia Nixon-Kissinger a considerat ca alegerea lui Allende ar putea fi un “virus” contagios si, prin urmare, trebuie eradicat. Regimul Pinochet a aplicat in Chile politicile neoliberale ale Scolii din Chicago inspirate de Milton Friedman, axate pe ideea pietei libere, dereglementare, eliminarea cheltuielilor sociale, vanzarea resurselor naturale corporatiilor internationale pe sume modice etc. Presa internationala a prezentat acest program drept “miracolul economic chilian”. Un “miracol” care reprezinta, de fapt, “doctrina socului”, conform careia numai o criza puternica poate duce la o schimbare reala, structurala, a societatii.

De fapt, adeptii doctrinei “pietei libere” sunt, cel mai probabil, simpli cinici care se folosesc de acest mit pentru a-si consolida propriile pozitii de putere si influenta. Nu sunt, cu alte cuvinte, niste adepti ai teoriei, ci sunt speculatori, manipulatori ai acesteia. In tarile in care a fost aplicata strict, aceasta ideologie a dus la o grava saracire a populatiei locale si a conditiilor elementare de viata. Au existat astfel de “miracole economice” si in alte tari latino, cum ar fi Brazilia, Mexic si, desigur, Argentina, unde totul a culminat cu o revolta de amploare a populatiei.

Teoria dominoului

Atitudinea administratiei americane era justificata prin teoria “domino”-ului: daca o tara din America Centrala va deveni “socialista”, atunci vor deveni si celelalte. Misiunea SUA ar fi fost, asadar, aceea de a impiedica raspandirea regimurilor “dictatoriale” sau “comuniste” si de a raspandi sau apara “democratia”. Problema este ca, statistic, in zona aflata sub controlul sau, SUA a incurajat un numar impresionant de regimuri totalitare care s-au remarcat prin mari incalcari ale drepturilor omului. In realitate, dincolo de invelisul propagandistic, realitatea era urmatoarea: amenintarea reala nu consta in culoarea politica a guvernelor, ci in politicile duse de acestea (cum ar fi reforma agrara a lui Arbenz, de pilda), faptul ca prin aplicarea lor se puneau in pericol interesele marilor corporatii si, daca ar fi fost permise astfel de politici, ar fi putut servi drept precedent sau exemplu pozitiv de celelalte tari din regiune sau care aveau conditii similare in interiorul lor.

Atitudinea SUA ca fiind similara cu cea a mafiei care ii pedepseste pe cei care refuza sa-si plateasca taxa de protectie nu atat din cauza banilor aflati la mijloc cat pentru refuzul in sine, exemplul de nesupunere care ar putea deveni contagios.

Fascismul

Benito Mussolini: “Fascismul ar trebui numit mai degraba corporatism, pentru ca presupune fuziunea dintre puterea de stat si puterea corporatista”.

Ordinea mondiala de dupa al doilea razboi mondial, elaborata de CFR (Council of Foreign Relations, think-tank apropiat de Departamentul de stat al SUA) sub numele de “marea strategie”, prevedea instituirea unei pax americana. Strategia continea si ideea limitarii suveranitatii tarilor in functie de pozitionarea fata de aceasta noua ordine economica. Banca Mondiala, FMI, NATO, ONU, OMS si alte institutii internationale erau vazute ca mecanisme care vor reglementa noua ordine. Marea Strategie prevedea, de asemenea, necesitatea controlarii unor zone din Orientul Mijlociu, din Africa si Asia – in ceea ce priveste resursele si populatia.

A existat o complicitate tacita intre cele doua centre imperialiste care si-au impartit lumea: SUA si UK. In urma acestei intelegeri, Marea Britanie si, ulterior, SUA, au avut mana libera sa zdrobeasca miscarea comunista locala care, spre deosebire de alte tari (ca Romania) era mult mai puternica si influenta in randul maselor. Au facut acest lucru sprijinindu-se de fosti lideri fascisti. Acelasi tipar de actiune a fost repetat si in Italia, unde puternica miscare de stanga a fost reprimata. Scopul SUA era de a-si asigura controlul asupra acestei zone geopolitice, esentiala pentru controlarea Orientului Mijlociu. De altfel, Churchill admirase, initial, “opera” politica a lui Mussolini, inainte ca Italia sa deranjeze interesele anglo-saxone.

Politica de sprijinire a dictatorilor din lumea aflata sub hegemonia SUA a contribuit la ceea ce un critic al politicii presedintelui american postbelic Truman numea instituirea secolului fricii.

Geopolitica imperialismului

17 ani după ce Statele Unite au lansat „războiul împotriva terorismului”, întreaga lume este atrasă într-un un vârtej din ce in ce mai mare al violenței imperialiste. Invaziile și intervențiile imperialismului SUA au devastat Afganistanul, Irakul, Libia și Siria. NATO este angajat într-un program masiv de reînarmare, în pregătirea unui război cu Rusia. Africa este ținta intrigilor neo-coloniale constante ale SUA și ale Europei.

„Războiul împotriva terorismului” – plin de înșelăciune imperialistă și ipocrizie fără limite – a traumatizat, mutilat și ucis nenumărate milioane de oameni, și a declanșat cea mai mare criză a refugiaților de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Șaizeci de milioane de oameni au fost alungați din țările lor. Sutele de mii care au ajuns în Europa, după călătorii îngrozitoare și amenințătoare de viață, sunt mânați în centre de detenție, forțați să trăiască în condiții șocante și chiar deposedați de sărăcăcioasele lor bunuri. Pentru a submina solidaritatea clasei muncitoare, guvernele imperialiste, partidele politice capitaliste și media promovează șovinismul național și bigotismul rasist.

Astăzi, în America de Nord, Europa și Australia, musulmanii sunt cei care sunt victimile vilificării în media, discriminării și rasismului.

„Războiul împotriva terorismului” a implicat crime pentru care nici un oficial al guvernului american sau personal al complexului militar-informațional nu a fost tras la răspundere. Situația globală prin care trecem… duce la concluzia că am putea fi în război în câțiva ani.

Marșul către război este o conspirație a elitelor capitaliste, orchestrată de către cele mai înalte nivele ale guvernului american, aparatului militar-informațional, oligarhiei corporatist-financiare și o presă coruptă de dreapta, fără măcar vălul unei dezbateri.

Marșul către război este centrat în jurul eforturilor Statelor Unite de a-și menține poziția de putere globală hegemonică. Disoluția în 1991 a Uniunii Sovietice a fost văzută ca o oportunitate de a afirma dominația fără rival a SUA în toată lumea. A fost glorificată de către propagandiștii imperialiști ca fiind „sfârșitul istoriei”, producând un „moment unipolar” în care puterea de necontestat a Statelor Unite ar dicta o „Nouă Ordine Mondială” în interesul Wall Street-ului. Uniunea Sovietică cuprindea un spațiu vast din glob, întinzându-se de la marginile estice ale Europei până la Oceanul Pacific. Astfel, regiunile vaste ale Eurasiei, ocupate de o Rusie slăbită și state central asiatice proaspăt independente, erau din nou „în joc”, deschise exploatării și jafului corporatist. Restaurarea capitalismului în 1989 și deschiderea de „zone de comerț libere” pentru investiții transnaționale au creat un vast rezervor de muncă ieftină.

Elita conducătoare din SUA consideră deja administrația actuală de la Moscova și posesia sa asupra forței militare reziduale moștenite de la fosta Uniune Sovietică a fi un obstacol inaceptabil în exercitarea fără constrângeri a puterii americane în Europa de Est, Asia Centrală și Orientul Mijlociu.

Lucrările strategului imperialist britanic Halford Mackinder (1861–1948) au căpătat o largă acceptare printre strategii și analiștii militari care formulează politica externă a SUA. În numeroase cărți și articole publicate în jurnale academice de-a lungul ultimilor ani, ceea ce Mackinder numea „zona centrală” – întinzându-se de la granițele estice ale Germaniei până la granița de vest a Chinei – este considerată a fi de importanță strategică decisivă pentru Statel Unite și aliații săi vest europeni.

Alte concepte, cum ar fi planul „Intermarium” al liderului autoritar de dreapta al Poloniei dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Joseph Piłsudski, sunt de asemenea scoase la lumină. Scopul „Intermarium” („între mări”) era să înființeze o alianță sponsorizată de imperialiști de state de dreapta, de la Marea Baltică la Marea Neagră (inclusiv Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și Ucraina) pentru a destabiliza Uniunea Sovietică. Un susținător contemporan al acestor teorii scria în 2011: „Vestul trebuie să fie implicat în Eurasia, în special cu ‘noile state est europene’ Ucraina, Belarus și statele din Caucaz ca și cu statele central asiatice: împreună, ‘micile state eurasiatice’. În acest fel, Vestul va reuși să creeze un bastion împotriva marilor puteri eurasiatice – între abdomenul vulnerabil al Rusiei și poarta din spate a Chinei.” [Alexandros Petersen, Insula lumii: Geopolitica Eurasiei și soarta Vestului, (Santa Barbara: Praeger), p. 114]

Aplicarea unor astfel de planuri geostrategice este evidentă atât în Europa cât și în Asia. O acumulare sistematică de putere militară americană și aliată este în desfășurare în zona Indo-Pacifică împotriva Chinei, în timp ce Rusia a fost confruntată cu desfășurări NATO în Europa de Est și cu garanții de susținere militară din partea SUA către regimurile ultra-naționaliste din țările baltice și Ucraina. Clasa conducătoare americană a tras concluzia că statele, înarmate nuclear, din Beijing și Moscova trebuie supuse, cu cât mai devreme cu atât mai bine. Obiectivul Washingtonului este să reducă China și Rusia la statusul de state clientelare semi-coloniale, să controleze „zona centrală” și să conducă lumea.

Imperialismul american este cabina planificării globale de război, dar el este doar expresia cea mai concentrată a crizei refractare a capitalismului ca sistem mondial. Imperialismul european și cel japonez, confruntat cu aceleași contradicții interne și externe, urmărește scopurile nu mai puțin prădătoare și reacționare ale propriilor clase conducătoare. Toate încearcă să exploateze extensia forțată a Americii pentru a-și asigura miza în ceea ce a degenerat într-o bătălie feroce pentru redivizarea puterii economice și politice mondiale. Va rămâne Germania un aliat al Statelor Unite sau va deveni încă o dată principalul său inamic pe continentul european?

Cum a explicat Lenin în timpul Primului Război Mondial, puterile imperialiste „sunt prinse într-o plasă de tratate secrete unele cu celelalte, cu aliații lor și împotriva aliaților lor.”

Imprialismul britanic, pe de altă parte, vede în declinul SUA o oportunitate să extindă baza de operații globală încă semnificativă a băncilor și caselor de finanțe bazate în districtul financiar Orașul Londra. Franța încearcă să-și recâștige puterea asupra fostelor sale domenii coloniale din Africa de Nord și de Vest. Italia are planuri pentru a-și reface influența asupra Libiei.

Imperialism, monopol și oligarhia financiară

Tensiunile și conflictele dintre state-națiune rivale sunt alimentate de destrămarea globală a sistemului capitalist. De-a lungul ultimilor 7 ani, băncile centrale ale lumii, conduse de Rezerva Federală americană, au pompat peste 12 trilioane de dolari pentru a susține poziția băncilor și a caselor de finanțe. În timp ce valoarea acțiunilor și averea nominală a super-bogaților a crescut vertiginos, activitatea productivă a continuat să stagneze, chiar cu datoria mondială crescând cu aproximativ 57 trilioane.

Așa cum crahul Wall Street din 1929 a pus în mișcare tensiunile geopolitice care au erupt un deceniu mai târziu în Al Doilea Război Mondial, crahul din 2008 a alimentat militarismul imperialist. Ultimii șapte ani au fost martorii unei lupte mereu în creștere și din ce în ce mai acerbă din cauza cotelor de piață și profiturilor în scădere între conglomerate transnaționale rivale.

Perioada triumfalismului capitalist care s-a deschis o dată cu restaurarea capitalismului în Europa de Est și a atins punctul culminant o dată cu disoluția a URSS este la final.

Reclame