Un imperiu care importă capital: Sifonarea resurselor naturale din lume de către SUA

29512873_1485954211526680_5746117493409724456_n

Născut în SUA, cu sediul în SUA, și servind SUA, FMI efectiv operează ca inspector internațional. Banca Mondială, Agenția internațională pentru dezvoltare (USAID) și alte organizații internaționale au fost create pentru a instuționaliza dominația financiară a Wall Street asupra întregii lumi, când dolarul și-a atins prima dată hegemonia mondială la finalul celui de-al doilea război mondial. Nu și-a trădat niciodată stăpânul.

România nu a făcut nimic pentru a opri avalanșa de străini, dar e la fel de adevărat că corporațiile imperialiste au folosit o arie șocantă de metode de demolare. Cu bombardamentul preliminar al FMI de a le facilita părtrunderea, unele întreprinderi au fost predate doar în urma unui simplu telefon, după ce acțiunile lor au fost devalorizate brutal pe piață în schimbul unei guri de oxigen sub forma de acțiuni sau pentru a mai face niște datorii cu care au fost cumpărate materii prime sau pentru folosirea patentelor, brandurilor sau altor invenții tehnice. Asemenea datorii, multiplicate de devalorizarea monedei – care obligă întreprinderile locale să plătească mai mult în moneda națională pentru creditele luate în dolari – devin astfel o capcană a morții. Dependența tehnologică costă foarte scump, expertiza tehnologică a corporațiilor include expertiza în arta de a devora vecinul.

Ca parte a structurii globale, firmele afiliate marilor corporații își permit luxul de a pierde bani timp de un an, sau doi, sau cât e necesar. Prețurile se prăbușesc și aceste firme stau la pândă și așteaptă ca victima să se predea. Băncile se alătură asaltului.

Resursele financiare din abundență ale companiilor afiliate celor din SUA, în vremuri în care lichiditatea pentru companiile naționale era foarte redusă a permis ca unele întreprinderi naționale să fie cucerite de interese străine. De fapt, scarcitatea de resurse financiare, accentuată de contracția impusă de FMI creditării interne, a sugrumat fabricile locale.

Sifonarea resurselor naturale către companiile afiliate celor din SUA este în mare măsură explicată prin proliferare a filialelor băncilor din SUA, care au apărut ca ciupercile după ploaie.

Ofensiva împotriva economiilor locale din țările satelit are legătură cu dezechilibrul cronic din plata deficitului din SUA. Invazia bancară a servit la a deturna economiile din țările controlate de SUA către întreprinderile SUA apărute în regiune, în timp ce întreprinderile naţionale sunt sugrumate.

Departamentele de relaţii publice ale diferitelor bănci din SUA care operează în străinătate fără nici o ruşine anunţă că scopul lor principal în ţările în care operează e de a canaliza economiile interne către corporaţiile multinaţionale, care sunt clienţii lor principali. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ar putea o bancă din România stabilită în New York să captureze economiile naţioanle ale Statelor Unite? Bula se sparge: o asemenea obrăznicie e în mod explicit interzisă. Băncile din SUA, prin numeroase filiale, dispun de economiile din țările controlate de SUA cum au chef. Ţările controlate de SUA stă şi priveşte cum Statele Unite îi confiscă finanţele.
Organizațiile de credite internaționale ajută la distrugerea țărilor controlate de SUA slăbite ale industriei capitalizate naționale, și la solidificarea structurilor neocoloniale. ”Ajutorul” funcționează ca un filantropist care îi pune o botniţă unui porcuşor ca să nu mai poată mânca. Deficitul balanţei de plăţi din SUA este rezultatul chletuielilor militare şi al ajutoarelor străine, şi este o sabie critică a lui Damocles asupra prosperităţii din Statele Unite. În acelaşi timp, face ca prosperitatea din SUA să fie posibilă: imperialismul îşi trimite infanteriştii la înaintare pentru a salva dolarii monopoliştilor. Mai eficienţi decât infanteriştii sunt tehnocraţii şi împrumuturile pentru a extinde afacerile şi pentru a fura materiile prime şi pentru a confisca pieţele, pe măsură ce centrul global de putere al capitalismului exprimă un interes clar de identitate între monopolurile private şi aparatul de stat. Corporaţiile multinaţionale se folosesc direct de stat pentru a acumula, pentru a înmulţi şi concentra capitalul, pentru a aprofunda revoluţia tehnologică de militarizare a economiei, şi, prin diferite mijloace, pentru a reuşi în cruciada de a aduce toată lumea capitalistă sub controlul lor.
Banca de export-import (Eximbank), AID (USAID), şi alte organizaţii ma mici funcţionează după acest principiu, la fel cum funcţionează şi unele organizaţii internaţionale în care Statele Unite au hegemonie care nu poate fi atacată: Fondul Monetar Internaţional şi fratele lui geamăn International Bank for Reconstruction and Development (IBRD), şi Inter-American Development Bank (IBD). Acestea îşi asumă dreptul de a decide politica economică a ţărilor lumii, controlând cu succes băncile centrale ale acestor ţări şi guvernele lor.
Pun mâna pe toate datele secrete economice şi financiare, scriu şi impun legi şi interzic sau autorizează paşii propuşi de guvernele ale căror acţiuni ele le decid în cele mai mici detalii. Nu există caritate internaţională. Rolul ajutorului extern este în primul rând de a influenţa viaţa internă a unei ţări – economia SUA se ajută pe sine – şi a fost definit de nimeni altul decât de Roberto Campos când era ambasador pentru guvernul naţionalist brazilian al lui Goulart ca program de lărgire a pieţelor străine pentru a absorbi surplusul produs de SUA şi pentru a alina superproducţia din industriile exportatoare ale SUA. În primele zile ale Alianţei pentru Progres (o organizaţie controlată de SUA în America Latină cu scopul de a apăra politic supremaţia dolarului), Departamentul de comerţ al SUA a arătat că au fost create cu succes noi afaceri şi a surse de asigurare a forţei de muncă pentru întreprinderile private americane în 44 de state. În ianuarie 1968, preşedintele Johnson a asigurat Congresul că mai mult de 90 la sută din ajutorul extern dat de SUA în 1969 va fi folosit pentru a finanţa cumpărăturile din Statele Unite, şi că el personal şi direct a intensificat eforturile de creştere a acestui procent. În octombrie 1969, telegrame pline de declaraţiile lui Carlos Sanz de Santamarfa, preşedintele comitetului Inter-American al Alianţei, care a spus în New York că ajutorul s-a dovedit a fi o afacere excelentă pentru balanţa de plăţi a SUA, care ajunsese într-o situaţie critică finalul anilor 1950, împrumuturile au fost condiţionate de cumpărarea bunurilor industriale produse în SUA, care de obicei costau mai mult decât produsele similare produse în alte ţări.
Mai recent, anumite mecanisme au fost puse în practică, printre ele „listele negre”, pentru a vedea că creditele nu sunt folosite pentru exportarea de articole pe care Statele Unite le pot vinde pe pieţele din lume în condiţii competitive bune, fără a se recurge la autofilantropie. Au urmat „liste pozitive” care au făcut posibile vânzările cu „ajutorul” anumitor manufacturieri din SUA la preţuri de 30-50% mai mari decât aceleaşi produse din alte ţări. „Ajutorul strâns controlat” (numit aşa de documentul OAS citat mai sus) oferă „o subvenţie generală pentru exporturile SUA”.
Împrumuturile acordate de USAID și de organizațiile de credite internaționale, impun ca cel puţin jumătate din transporturi să fie făcute în avantajul SUA. Taxele de transport pe mare pe navele SUA sunt de două ori mai mari. Firmele de asigurări pentru marfa cumpărată și băncile prin care operațiunile sunt efectuate și ele sunt deținute de SUA.
Ajutorul USAID include jeep-uri şi arme moderne care să fie folosite de poliţie în protejarea “legii şi ordinii” din ţările colonizate. Nu degeaba o treime din credite poate fi plătită imediat în timp ce alte două treimi sunt condiţionate de aprobarea din partea FMI – ale cărui reţete în mod normal aprind focul tulburărilor sociale. Şi ca şi cum distrugerile provocate de FMI nu ar reuşi mereu, USAID în general aruncă în condiţiile impuse aprobarea unor legi specifice şi a unor decrete specifice. USAID e vehiculul principal de finanţare a SUA.
Pentru a cita un singur exemplu al acestui labirint de generozitate, comitetul Inter-american al Alianţei a obligat guvernul din Uruguay să semneze un angajament prin care veniturile şi cheltuielile instituţiilor de stat, şi politica oficială asupra tarifelor, salariilor şi investiţiilor trecea sub controlul acestei organizaţii străine (USAID).
Dar cele mai sinistre condiţii rareori apar în textele publicate ale contractelor şi angajamentelor, de obicei sunt ascunse în anexe secrete. Parlamentul din Uruguay nu a ştiut niciodată că în martie 1968 guvernul a fost de acord să limiteze exporturile de orez în acel an astfel încât ţara să primească făină de orez, porumb şi secară conform legii surplusului din agricultură din Statele Unite. Numeroase pericole sunt ascunse în ajutorul pentru ţările sărace. Teodoro Moscoso, care a fost preşedintele Alianţei pentru Progres, a mărturisit: „Statele Unite au nevoie de votul unei anumite ţări din ONU sau OAS, şi este posibil ca guvernul din acea ţară (în urma tradiţiei sacre a războiului rece şi a diplomaţiei de război) să ceară la schimb un preţ.”

USAID pregăteşte terenul pentru capitaliştii din SUA în multe modalităţi – de exemplu, prin cerinţa de a aproba înţelegerile care garantează investiţiile împotriva oricăror pierderi în urma războiului, revoluţiilor, insurecţiilor, sau crizelor monetare. În 1966, potrivit Departamentului de comerţ al SUA, investitorii privaţi din SUA au primit aceste garanţii în 15 ţări din America Latină pentru 100 de proiecte care totalizau mai mult de 300 de milioane de dolari, sub programul de garantare a investiţiilor al USAID.

Banca Mondială şi FMI funcţionează pentru a-şi atinge scopurile comune, au fost create împreună la Bretton Woods. Statele Unite deţin o pătrime din toate voturile în Banca Mondială: 22 de ţări din America Latină au mai puţin de o zecime. Banca Mondială răspunde la ce îi cere Statele Unite aşa cum un fulger răspunde tunetului. Aşa cum Banca explică, cele mai multe împrumuturi sunt pentru construirea de drumuri şi alte linii de comunicaţii, şi pentru dezvoltarea surselor de energie electrică, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea întreprinderilor private. De fapt, aceste proiecte de infrastructură facilitează transferul de materii prime din ţările sărace. Banca Mondială crede că în cea mai mare măsură posibilă industria competitivă ar trebui să fie lăsată în seama întreprinderilor private.

Banca Mondială impune interdicţii absolute către întreprinderile deţinute de stat, şi după ce s-a asigurat că participarea guvernului nu va afecta negativ expansiunea iniţiativei private şi a întreprinderilor private. Împrumuturile sunt condiţionate de aplicarea formulei a FMI şi sunt incompatibile cu politicile de control asupra profiturilor întreprinderilor, „atât de restrictive că utilităţile nu pot opera pe o bază solidă, ca să nu mai vorbim de dezvoltarea lor.”

Din 1968, Banca Mondială a canalizat într-o măsură considerabilă împrumuturile sale către promovarea controlului reproducerii, planurilor educaţionale, agro-afacerilor, şi turismului. Ca oricare alt bandit înarmat al marilor finanţatori, Banca este şi un instrument eficient de extragere a beneficiilor pentru anumite cercuri specifice. Preşedinţii ei din 1946 încoace au fost oameni de afaceri proeminenţi din SUA (şi din aparatul militar al SUA). Eugene R. Black, preşedintele din 1949 până în 1962, a devenit ulterior director al mai multor corporaţii private, una dintre care – Electric Bond and Share – este cel mai mare monopolist din lume de energie electrică. Potrivit lui Black, „ajutorul străin stimulează dezvoltarea de noi pieţe în străinătate pentru companiile americane, şi orientează economiile naţionale către un sistem de liberă iniţiativă în care firmele americane pot să prospere.”

Din întâmplare sau din alt motiv, în 1966, Banca Mondială a forţat Guatemala să accepte „o înţelegere între gentlemeni” cu Electric Bond and Share ca o condiţie pentru a implementa proiectul hidroelectric Jurun-Marinala: înţelegerea însemna că Guatemala era obligată să plătească acestei companii o indemnizaţie foarte mare pentru posibile pierderi în locul de construcţie din bazinul râului, pe care compania l-a primit cadou de la guvern cu câţiva ani înainte, şi includea angajamentul statului să nu intervină în politica de fixare a preţurilor la electricitate de către Electric Bond and Share.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială în 1967 a forţat Columbia să plătească o indemnizaţie de 36 de milioane către Electric Bond and Share şi către compania afiliată Compania Colombiana de Electricidad. Trei preşedinţi ai Băncii Mondiale sunt vedete în constelaţia de putere a Rockefeller. John J. McCloy, care a fost preşedinte din 1947 până în 1949, s-a mutat pe fotoliul de preşedinte al Chase Manhattan. Succesorul său, Black, a trecut drumul în direcţia opusă, venind din consiliul de directori ai Chase ca preşedinte al Băncii Mondiale. Black a fost urmat în 1963 de un alt om al Rockefeller, George D. Woods.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială participă direct la cea mai mare afacere a lui Rockefeller. Europa nu e cu mult în urmă. Piaţa comună europeană se bazează pe taxele de import pentru a apăra preţurile mari interne ale produselor sale agricole, şi în acelaşi timp acordă subvenţii pentru acele produse pentru a le exporta la preţuri competitive: finanţează acste subvenţii din ceea ce obţine din taxele impuse importurilor. Astfel ţările sărace îi plătesc pe competitorii lor bogaţi să facă concurenţă împotriva lor.

Principalul motor al comerţului exterior rămâne în mâinile concernelor din SUA sau din Europa, care orientează politicile comerciale ale altor ţări. Această coordonare eficientă a activităţilor globale, cu totul în afara basmelor privind „jocul liber al forţelor pieţei”, poate fii tradusă în profituri mari pentru acţionari.
Industria auto este un exemplu edificator în acest sens. Ţările sărace oferă forţă de muncă extrem de ieftină şi din abundenţă şi o politică oficială care în orice mod favorizează expansiunea cadourilor în schimbul investiţiilor – pământ care le e oferit companiilor, preţuri privilegiate la electricitate, reduceri din partea statului la vânzarea pe credit, bani care pot fi accesibili foarte uşor; şi ca şi cum toate acestea nu ar fi destul, unele ţări au şi scutit companiile de impozite pe venituri sau pe vânzări.

Controlul pieţei este mai degrabă facilitat în avans prin prestigiul magic care e ataşat acestor companii străine, în ochii claselor de mijloc, în urma modelelor şi brandurilor promovate de campaniile publicitare globale. Totuşi, departe de a face maşinile produse  mai ieftine decât cele produse în fabricile deţinute acasă de aceste companii, toţi aceşti factori le fac dimpotrivă chiar mai scumpe.

E adevărat, pieţele din ţările sărace controlate de SUA sunt mai mici, dar la fel de adevărat e că în aceste ţări apetitul corporaţiilor pentru profituri e mai uriaş decât oriunde în altă parte.

Un Ford Falcon făcut în America Latină costă de trei ori mai mult decât unul făcut în SUA, un Valiant sau Fiat făcut în Argentina costă mai mult decât dublu în SUA sau în Italia, şi acelaşi lucru e valabil şi pentru relaţia dintre un Volkswagen produs în Brazilia şi preţul la care e vândut în Germania.

Creşterea exporturilor, a căror putere de cumpărare se micşorează, implică salarii de foamete. Sărăcia masivă, este cheia succesului pentru profituri pe care concernurile străine le extrag pentru a le trimite în conturile lor sediile centrale din SUA. Exploatarea sălbatică a muncitorilor la frânghia călăului: deschide poarta pentru prăduirea comisă de monopolurile străine.

Dieta populaţiei sănătoasă din țările sărace controlate de SUA s-a deteriorat pe măsură ce străinii au cucerit tot mai mult teritoriu.

În zilele noastre, populaţia din Peru produce produse din peşte foarte bogate în proteine, pentru vacile din Statele Unite şi Europa, dar proteinele sunt în mod straniu absente din dieta celor mai mulţi oameni care trăiesc în Peru. Fabrica afiliată Volkswagen din Elveţia plantează un copac pentru fiecare maşină pe care o vinde – ce gest ecologic plin de graţie – în timp ce afiliata Volkswagen din Brazilia taie mii de hectare de păduri.

Azi, corăbiile cu sclavi nu mai străbat oceanul. Astăzi stăpânii de sclavii operează de la FMI-Banca Mondială-Comisia Europeană: salarii africane, preţuri europene.

Ce altceva sunt loviturile de stat din țările sărace dacă nu episoade succesive în războiul de prădare? Concernele străine exploatează forţa de muncă ieftină locală şi din abundenţă, creditele nelimitate, scutirile de taxe, şi resursele naturale care îi aşteaptă pe o tavă de argint.

Legile pieţei internaţionale sunt astfel reproduse în micro-lumea din viaţa fiecărui muncitor din ţările sărace controlate de SUA Pentru muncitorii care au „norocul” să conteze pe o slujbă regulată, ziua de lucru de 8 ore există numai pe hârtia moartă a legii scrise. Adesea ei de fapt muncesc 10, 12 chiar 14 ore, şi nu mai au nici măcar duminicile libere.

Simultan, accidentele la locurile de muncă au înmulţit numărul trupurilor umane oferite ca sacrificii pe altarul profiturilor corporațiilor şi a băncilor. Sistemul capitalist ar vrea să fie confundat cu ţara. Sistemul este ţara, spune propaganda oficială care îi bombardează pe cetăţeni zi şi noapte. Duşmanul sistemului devine astfel un trădător de ţară. Capacitatea pentru indignare împotriva nedreptăţii şi o dorinţă pentru schimbare sunt dovezi ale dezertării.

Extrase din cartea ”Venele tăiate ale Americii Latine” de Eduardo Galeano

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s