Sărăcia e sursa bogăţiei: Ce înseamnă Capitalismul

antideutsche

Scopul politicii de privatizare este acapararea totală de către o minoritate bogată şi puternică, care controlează capitalul, a tuturor funcţiilor şi instituţiilor statului (care oricum reprezintă instrumentul de perpetuare a societății de clasă), în interesul menținerii dominației clasei capitaliste asupra societății.

Urgența capitalului detemină clasa capitalistă să înghită statul pentru a elimina puținele mecanisme de apărare rămase populațiilor în fața agresiunii capitalului; aceste mecanisme sunt cunoscute ca drepturi (civile, sociale, politice, dar, în capitalism, nu și de reproducere a vieţii, ci doar de reproducere a capitalului).

Canibalizarea de către capital nu are scopul de a distruge mecanismele de control și represiune, ci de a le transfera în mâinile deținătorilor de capital, pentru a fi folosite exclusiv ca arme de control şi represiune totalitară împotriva populaţiilor. Motivul ține de singura logică pe care o cunoaște capitalul: minoritatea capitalistă neagă majorității mijloacele de a-şi asigura existența, dreptul la viaţă şi dreptul de a se apăra de agresiunile și violența capitalului.

Scopul privatizării este un atac final și ireversibil al războiului dus de clasa capitalistă împotriva clasei muncitoare, împotriva ”sclavilor care au fost învățați că au drepturi”.

În secolul 18, în paralel cu lupta neîncetată a sclavilor de pe plantaţii împotriva stăpânilor de sclavi din coloniile din America, în Anglia, muncitorii au luptat decenii la rând pentru abolirea sclaviei.

În secolul 20, muncitorii au fost cei care au dărâmat castelul de nisip al gândirii de clasă occidentale, când au exprimat în cuvinte realitatea pe care o neagă constant capitalismul: „Dreptul la viaţă e mai important decât proprietatea privată”, şi au murit pentru asta. Muncitorii şi ţăranii sunt cei care au învins 3 imperii europene în prima revoluţie reuşită – cea din Haiti de acum 200 de ani – şi au interzis sclavia pentru prima dată în istoria omenirii, în mod explicit, scriind asta în constituţia revoluţionară a Haiti. Muncitorii şi ţăranii sunt singurii care au umilit imperiul american, învingând armata americană care invadase Vietnamul. Muncitorii şi ţăranii sunt cei au luptat mereu împotriva colonialismului şi imperialismului, nu gânditori de clasă europeni care justificau şi justifică şi azi aceste orori.

Dacă se întâmplă să gândeşti că e o atrocitate să negi dreptul la hrană al oricui, comiţi un act care te aruncă în afara societăţii civilizate (un site care se pretinde ”de stânga”, dar aparține unor neoliberali, unde o gânditoare de dreapta îi acuză pe stângişti că suferă de o “problemă psihiatrică”; această mentalitate nu arată doar că negarea dreptului oamenilor la viaţă, la hrană, la sănătate e considerat moral de către dreapta, ci mai ales că, după mintea celor de dreapta, cei care suferă de afecțiuni psihice ar trebui excluși din societatea capitalistă, atât de ”liberă și progresistă” că până și copiii ajung să se sinucidă).

Eşti respectabil, dacă susţii ideologia care consideră că un părinte are dreptul să-şi lase copilul cu disabilităţi să moară de foame. Într-adevăr, dacă susţii aşa ceva, eşti un mare „apărător al „libertăţii” (a se citi, tiraniei) capitalului şi un fascist. Într-adevăr, eşti un mare mare vizionar de dreapta, dacă susţii că părinţii trebuie să-şi vândă copii la piaţă, ca şi cum ar vinde cartofi. Transformarea copiilor în mărfuri face parte din politica de convertire la capitalism şi e practicată peste tot, cu intensități diferite. Cea mai avansată a fost Elveţia care îi vindea pe copii ca sclavi, la licitaţii, în pieţe, o practică folosită anterior în patria captalismului, Anglia, chiar şi în secolul 19. Anglia vindea doar copiii pe care îi criminaliza anterior – cei care dormeau pe străzi şi orfanii – şi dacă nu se găsea nimeni să-i cumpere pentru a-i exploata la muncă, aceştia erau omorâţi. “Marfa” proastă se aruncă. Eşti un vizionar de dreapta dacă susţii că oamenii încovoiaţi de muncă şi îmbolnăviţi de muncă şi sărăcie trebuie abandonaţi să moară la porţile spitalelor sau prin şanţuri, pentru ca tu, un mare etic capitalist, să poţi privatiza accesul public la sănătate. Fascismul e reflexul de gândire firesc pentru cei de dreapta. Eşti un fascist dacă, atunci când 60 de oameni sunt arşi de vii din lăcomia unor capitalişti – iar moartea lor e folosită ca ”o pleaşcă” de imperialişti -, prima ta grijă e să victimizezi mecanismul opresiv care a provocat carnagiul și să ceri şi mai multă „libertate” (a se citi tiranie) pentru acest mecanism. Nu ești orice fel de fascist, ci unul care e pus într-o funcţie cu putere de decizie asupra vieții altor oameni şi salutat de toată propaganda capitalistă. Ești și o slugă imperialistă – un statut compatibil pe deplin cu cel de fascist şi o maşinărie capitalistă golită de orice poate fi numit viaţă.

Din anii 1970, după mişcările sociale care au avut un caracter global și au contestat domnia capitalistă, minoritatea extremistă a capitaliştilor, care controlează aparatele de stat şi care domină spectrul politic din Occident, a intrat în panică. Și-a reluat contra-revoluţia cu o ferocitate care a rezultat în războaie, masacre în masă, dictaturi fasciste şi atacuri de zi cu zi împotriva clasei muncitoare. Războiul economic dus de această minoritate este susținut de o maşinărie gigantică de propagandă. Se manifestă prin atacarea a teritorii întregi de către FMI şi de armatele statelor occidentale, prin colonizarea, îndoctrinarea şi convertirea populaţiilor atacate la sclavie capitalistă. Aceste atacuri nu vizează doar privatizarea resurselor, teritoriilor, populaţiilor ca atare (România a ”vândut” în Occident între 3 şi 5 milioane de muncitori ieftini doar în ultimii 20 de ani şi a oferit biruri în capital imperiului american care se ridică la 400 de miliarde de dolari, doar capitalul extras prin bănci), ci și privatizarea mijloacelor prin care populația are acces la informații și la cunoaștere. Acest război se manifestă și prin distrugerea sistematică a concesiilor făcute de capitaliști acum 150 de ani, sub presiunea clasei muncitoare, cunoscute ca „drepturi”, ”stat de drept”, ”justiție independentă”, ”democrație reprezentativă”.

Scopul capitaliștilor nu a fost niciodată dreptatea socială, dimpotrivă. Pentru a subjuga total populațiile, ei nu urmăresc doar privatizarea resurselor, industriei, activităților de reproducere a vieţii (adică acele activități productive îndreptate spre necesitățile comunităților, ci spre profitul unei minorități; economia despre care vorbesc capitaliștii toată ziua înseamnă exclusiv activitatea productivă care reproduce capitalul), transportului, educaţiei, sănătăţii, chiar şi a sângelui, ci mai ales privatizarea „justiţiei”. Aceasta e ultima frontieră a cărei trecere va pecetlui dictatura totală a capitalului asupra populațiilor.

Doar o justiţie privatizată le poate garanta capitaliştilor domnia totalitară şi fascistă, ca „lideri naturali”, şi le poate asigura „drepturile lor naturale” asupra celorlalţi. Ce înseamnă „drepturile naturale” pentru care pledează capitaliştii? Capitaliştii au inventat fabulaţia că ar avea „drepturi naturale” aupra vieţii celorlalţi pentru că doar aşa îşi pot justifica dominaţia abuzivă şi tiranică. Dovada faptului că aceste „drepturi naturale” nu există vine din faptul că ei au nevoie de armate, poliție și de o propagandă totalitară, permanentă, și din ce în ce mai brutală, pentru a-i îndoctrina pe ceilalți să le accepte. ”Drepturile naturale” ale capitaliștilor înseamnă puterea pe care o obțin prin corupție, șantaj, crimă, violență, masacre în masă, tortură și tiranie. Când capitaliștii spun ”libertate”, ei se referă exclusiv la libertatea capitalului, la libertatea lor de a distruge orice și pe oricine pentru a-și înmulți capitalul. Când capitaliștii spun ”democrație”, ei se referă la mecanismele instituționale care le garantează lor puterea de a-și înmulți capitalul, prin distrugerea oricui și a orice, inclusiv a planetei. Când capitaliștii spun ”justiție, „lege și ordine” se referă la mecanismele instituționale care le apără lor capitalul și puterea.

Pentru a înăbuși revoluțiile sociale care urmăreau distrugerea capitalismului, capitaliștii au fost nevoiți să accepte niște concesii – dreptul la vot și dreptul sclavilor salariali (proletarii) de a apela la o justiție publică. Dovada că acestea sunt iluzii nu vine doar din lungul șir de asasinate politice împotriva clasei muncitoare, din condamnarea politică a celor care contestau dominația capitalistă și executarea lor de către state, chiar, ci mai ales din faptul că azi aceste concesii iluzorii sunt distruse sistematic. Votul e golit de orice semnificaţie, întrucât cei care votează se pot aştepta doar să fie atacaţi de cei pe care i-au votat, referendumurile sunt anulate sau pedepsite crunt, iar justiţia e privatizată sistematic din interior, deocamdată, prin acapararea de facto din ce în ce mai completă de către cei care controlează și dețin puterea, și prin ridicarea de obstacole care fac imposibil accesul oamenilor lipsiţi de resurse la ”justiție”.

Chiar ”justiția” serveşte exclusiv mecanismele ”pieței” pentru că apără doar proprietatea privată împotriva dreptului la viaţă al oamenilor. Dar şi pentru că nevoia de acumulare de capital de către cei care „practică justiţia” – avocaţi, magistraţi, notari, aparate de poliţie privată – sunt cele care formează „infracţiunile” şi „crimele”, şi nu o fac în interesul apărării autonomiei individuale a fiecărui individ, ci pentru că, în capitalism, şi “infracţiunile” sunt o marfă. Capitaliştii produc violenţă socială prin politici economice criminale, apoi o comodifică şi scot bani de pe urma ei. E relevant în acest sens că atunci când notarii nu au mai putut face „bănet” din extragerea de capital de la cei care tranzacţionau pe piaţa imobiliară, la preţuri umflate de bănci şi de agenţii imobiliari pentru a-şi garanta profiturile în viitor, S-a inventat o taxă, dând dreptul notarilor (care s-au reprofilat peste noapte ca “mediatori”) să o perceapă, fiind plătită din bani publici, de fiecare dată când o femeie era violată.

Un alt exemplu vine din faptul că statul nu doar inventează tot felul de taxe judiciare pentru a asigura venituri uriaşe atât procurorilor cât şi judecătorilor, dar îşi foloseşte aparatul legislativ şi de forţă pentru a asigura şi clienţi avocaţilor şi viitori deţinuţi în închisori. În acest sens, marile case de avocatură s-au orientat masiv în ultima vreme către dreptul penal, şi, cu cât va fi mai mare nevoia lor de capital, cu atât mai mulţi oameni vor avea de suferit şi vor ajunge în cuşti. Pentru că, în realitate, măreaţa justiţie independentă e şi funcţionează ca o clasă profesională, formată din indivizi care-şi apără unii altora interesele, sacrificând alţi oameni, fără nici o reţinere. La fel cum fac şi corporatiştii, şi bancherii, profesorii privatizaţi şi curând şi medicii, birocraţii de stat şi cei privaţi. Aşa cum sunt unii oameni trimişi azi la închisoare pentru că au furat un salam, aşa vor fi abandonaţi oameni bolnavi la porţile spitalelor privatizate, pentru că dacă nu au bani, nevoia lor de a fi salvaţi de la moarte va fi considerată un atac asupra “proprietăţii private – capitalizate, care, ştim deja, e “sfântă”. Pentru că o minoritate criminală şi lipsită de minte (62 de oameni de pe planetă reţin pentru ei o bunăstare cât jumătate din restul planetei) e incapabilă să priceapă că o întreagă societate nu poate exista, funcţiona şi nu se poate dezvolta, deturnând acvitatea productivă a oamenilor de la asigurarea nevoilor vitale ale acelei societăţi către asigurararea nevoilor de înmulţire a capitalului pentru această minoritate. Societatea în care trăim consideră o victorie să închidă oameni în cuşti, în loc să atace cauzele pentru care ei au ajuns acolo, şi aceste cauze sunt determinate aproape în totalitate de capitalism.

188283_articol

Această fotografie e preluată de pe site-ul ziarului capitalist din România, wallstreet.ro, unde e trecută la categoria “CARIERE” şi e însoţită de explicaţia “Aproximativ 500 de adolescenţi sunt în prezent în centre de reeducare şi în penitenciare pentru minori sau tineri din ţară, mulţi dintre ei fiind ajunşi aici direct de pe băncile şcolilor. Programul de recuperare a minorilor aflaţi în detenţie sau în executarea unei măsuri educative de care aceştia beneficiaza (!) corespunde celor celor trei secvenţe ale traseului execuţional, respectiv perioada de adaptare instituţională, executarea propriu-zisă şi pregătirea pentru eliberare. Iată cum sunt educaţi tinerii.” Traducere: acestor tineri li se face o favoare că sunt închişi în cuşti, şi au parte de violenţele şi teroarea sistemului de încarcerare. Educarea despre care e vorba aici e disciplinarea şi adaptarea la sclavia salarială. Închisorile ar fi numai bune de şcoli după mintea moartă a tinerilor frumoşi şi capitalişti; dincolo de asta, faptul că aşa ceva e salutat de generaţia îndoctrinată în capitalism spune tot despre ce fel de “libertăţi” şi ce fel de “societate” permite capitalismul.

Peste 2 milioane de oameni sunt încarceraţi în SUA, două treimi dintre ei pentru infracţiuni contra disciplinei sociale, moralei sau proprietăţii (au fumat iarbă, au colectat apă de ploaie, au protestat pentru a-şi apăra drepturile, au contestat sistemul capitalist în orice fel. Dacă sunt de culoare sau latino şi se întâmplă să fi furat o jachetă pentru că erau abandonaţi pe străzi, judecătorii rasişti din SUA îi condamnă la închisoare pe viaţă, adică pentru câţiva dolari aceşti oameni – cel puţin 3.000 – sunt aruncaţi să putrezeasca în cuşti şi sunt condamnaţi să fie sclavi până mor pentru corporaţiile americane. Uniformele soldaţilor Pengatonului sunt făcute de deţinuţii din închisori.

hqdefault

Această imagine arată că sistemul penitenciar din SUA reproduce sistemul sclavagist de acum 200 de ani, când oamenii din Africa, răpiţi şi vânduţi de europeni, erau trimişi în America de nord şi obligaţi să muncească forţat până la moarte, pentru a construi averile albilor care-i ţineau în sclavie, îi torturau, îi omorau şi violau femei sclave cu impunitate. În închisori ajung în special oamenii din clasele de jos şi cei ţinuţi în sărăcie, iar excluşii social sunt mai ales cei de culoare şi latino. Numărul deţinuţilor e în creştere, în condiţiile în care criminalitatea din SUA e în scădere. Războiul împotriva drogurilor a fost conceput ca mecanism şi politică de stat pentru umplerea închisorilor cu forţă de muncă ieftină. Traficul de droguri este şi a fost controlat de cei care pot face asta la dimensiuni industriale şi pe care aparatele de stat îi cunosc foarte bine şi poate chiar colaborează cu ei.

În România, chiar codurile penale şi civile au fost privatizate, 11 indivizi au luat – folosind statul – împrumuturi de la Banca Mondială pentru a le scrie, iar facturile sunt plătite de populaţie. 10 milioane de dolari pentru fiecare dintre cei care au scris codurile, plătite ca datorii de populaţia împotriva căreia codurile sunt folosite. E foarte relevant că individul care a semnat de pe o poziție oficială contactarea acestui împrumut de la Banca Mondială e tot cel care, ulterior, a început să facă propagandă pentru privatizarea închisorilor.

În SUA, corporațiile private care dețin închisorile și primesc sume uriaşe din banii publici pentru a le gestiona (asta înseamnă privatizare) fac profituri imense pentru ele și pentru alte corporații cărora le vând deținuții ca sclavi ieftini (dacă aparatul de poliţie şi judiciar nu le alimentează închisorile cu prizonieri, închisorile private dau în judecată guvernele). Pe lângă economia de război, închisorile private sunt una dintre cele mai profitabile industrii capitaliste din SUA. Nu doar deținuții sunt vânduți ca sclavi la licitații organizate de închisori, ci chiar și imigranții arestați de stat. Numărul celor aruncați în închisori a explodat din anii 1970 – azi 25% din toți deținuții de pe planetă se află în SUA – în urma „războiului împotriva drogurilor”, controlat de statul federal și folosit ca armă rasistă pentru încarcerarea populației de culoare, în urma militarizării școlilor și a poliției. Până acum doar adulţii, dar în ultimii ani din ce în ce mai mult şi minorii şi adolescenţii sunt închiși în cuști pentru tot felul de „infracţiuni” non-violente, ajung în închisori unde sunt distruşi, terorizaţi şi chiar torturaţi, şi, după ce sunt reeducaţi, sunt vânduţi, ca sclavi-muncitori, corporațiilor care obțin profituri imense de pe urma muncii lor, fără a fi obligate să plătească asigurări sau taxe pentru munca extrasă de la acești deținuți. Așa ceva se întâmplă deja și în România, de facto, unde închisorile de stat vând deținuți ”ieftini”, ”lipsiți de drepturi” capitaliștilor locali. Și aceasta e o formă de privatizare a justiției.

Închisorile pentru datornici sunt o altă trăsătură a sistemului de sclavie capitalistă şi au fost reactivate deja în SUA şi în Marea Britanie.

Chiar dreptul unui om de a fi considerat nevinovat, până e dovedit vinovat, e corupt de interesul statului de a-şi asigura venituri. Un exemplu vine din faptul că în România, procurorii impută acuzaților plata pentru expertizele care urmează să le dovedească vinovăţia (dacă e găsit nevinovat le va plăti procurorul?). Şi pe vremea inchiziţiei, victimele acestei maşinării de teroare erau obligate să-şi plătească singure inclusiv lemnele care erau folosite la rugurile pe care erau arse de vii.

Negarea accesului individului lipsit de mijloace la justiţie merge în paralel cu negarea dreptului populaţiilor întregi de a se apăra de corporaţiile transnaţionale, dacă interesul acestora de a-şi înmulţi profitul le determină, de exemplu, să otrăvească populaţii întregi. În Flint Michigan, unde 100.000 de oameni, majoritatea de culoare, au fost obligaţi de stat să bea apă otrăvită cu plumb pentru a proteja profitul unei corporaţii (până acum 10 au murit, sute sunt bolnavi). Flint Michigan va fi reprodus oricând pe o scală de milioane sau miliarde, prin acordurile secrete TTP şi TTIP, al căror scop e mărirea vitezei de deposedare de resurse și capital a populaţiilor din ţările stăpânite de corporațiile transnaționale.

Scopul privatizării graduale a justiţiei poate fi cel mai bine înţeles prin exemplele oferite în trecut de capitalişti, un trecut glorificat azi de oligarhii americani.

Aceasta e sensul marii transformări politice pe care o trăim şi la care suntem reduşi la statutul de spectatori. Această transformare politică e transpusă în realitate, gradual, treptat, în secret, prin decuplarea aparatelor de stat de orice pârghie de control din partea populaţiilor locale şi transferarea totală a funcţiilor represive şi de control ale statului în mâini private.

Corporaţiile elveţiene exploatează munca forţată a copiilor din Africa, în special în industria de ciocolată. Firma Nestle a promis în 2005 că nu va mai exploata sclavi-minori, dar nici până azi acest lucru nu s-a întâmplat, Nestle continuă, cu susţinerea unor sindicate de afaceri, să pretindă că „dă o şansă” copiilor sclavi pe care-i exploatează cu impunitate. Vânzarea-cumpărărea de copii-pentru-muncă de la părinţii lor oficiali este o practică folosită în Statele Unite astăzi; ţinta sunt mai ales cei săraci. În Elveţia, practica luării cu forţa a copiilor de lângă părinţi este folosită şi azi, dar ţinta acum sunt familiile de imigranţi.

În Elveţia, politica oficială de „adopţie” a copiilor însemna, de fapt, trimiterea lor în sclavie. Ruperea unei persoane de mediul în care-şi poate găsi sprijin pentru a rezista condiţiilor impuse de o autoritate de tip statal sau capitalistă şi a căror nerespectare atrage moartea fizică sau socială a acelei persoane este primul pas spre convertirea unui om în sclav. A fi sclav înseamnă a fi mort dacă nu accepţi condiţiile impuse de o autoritate/entitate şi asupra cărora nu ai nici un control sau cuvânt de spus (de aceea, anti-capitaliştii numesc munca salarială „sclavie salarială”, pentru că salariaţii sunt oamenii care nu pot supravieţui decât dacă îşi vând unor capitalişti puterea de a munci în condiţii asupra cărora nu au nici un cuvânt de spus şi împotiva voinţei lor).

În ultimii 180 de ani, sute de mii – poate milioane – de copii săraci din cantoanele Elveţiei de azi au fost forţaţi de stat să fie sclavi muncitori la fermele agricole private. Nu doar săracii aveau această soartă, ci şi copii părinţilor din clasele de mijloc care divorţau, şi copii femeilor care nu se căsătoreau.

În secolul XX, această politică a avut la bază şi motivaţii oficializate de nazişti după 1933. Aceste motivaţii se regăsesc şi azi în practica legislativă şi judiciară nu doar a Elveţiei, ci a mai multor state din Occident.

Aceşti copii-sclavi, deşi erau consideraţi „adoptaţi”, nu trăiau cu familia „adoptivă”. Cei mai mulţi dormeau în grajduri cu porcii şi vitele. Ziua de muncă începea la 3-4 dimineaţa şi se termina seara târziu. Mulţi dintre ei nu erau lăsaţi la şcoală decât foarte rar.

kinderjoch_sw

Violuri, torturi şi exploatare: metode de disciplinare a copiilor săracilor în etica muncii capitaliste

Aceşti copii-sclavi erau violaţi, bătuţi, torturaţi – unii până la moarte. Adesea, stăpânii de sclavi, fermieri respectabili din clasa de mijloc elveţiană, scăpau de trupurile lor la fel cum scăpau de animalele de povară: îi îngropau unde îngropau şi vitele.

În mod regulat, copii-sclavi erau duşi în pieţele publice, sub escorta poliţiei, chiar şi după anii ’40. Fermierii se duceau şi alegeau pe care doreau să-i ia, la fel cum ar fi ales un animal de povară. Poliţia era acolo pentru a se asigura că copii-sclavi nu scapă.

Sute de mii de copii au fost folosiţi ca muncitori sclavi. Într-un singur an, în deceniul 1930, documentele arată că 30.000 de copii au fost daţi în plasament familiilor din toată Elveţia. “E greu să cunoaştem exact câţi copii-pe-contract au fost pentru că dosarele erau păstrate pe plan local, şi de multe ori nu erau ţinute nici un fel de astfel de date,” spune Loretta Seglias. “Unii copii erau daţi în plasament nu de stat, ci chiar de organizaţii private, sau chiar de propriile lor familii.”

Că era o practică obişnuită ca aceşti copii să fie trataţi ca mărfuri care puteau fi vândute şi cumpărate este demonstrat de faptul că au existat nenumărate cazuri la începutul secolului 20 când cei mici erau târâţi la grămadă în piaţa publică din sate şi vânduţi fermierilor.

Violenţa capitalizării societăţii a fost mult mai brutală în Elveţia chiar şi în Marea Britanie. Acasă la ei, britanicii foloseau înfometarea muncitorilor şi ţăranilor ca metodă de subjugare şi convertire la sclavia salarială, în timp ce în Irlanda, America Latină, America de Nord, Africa, Europa de Est, Orientul Mijlociu, India au folosit înfometarea în masă ca politică de colonizare cu scopul de terorizare şi acumulare capitalistă. În Elveţia, însă, înfometarea a fost consecinţa politicilor de industrializare care în mod inerent au dus la sărăcirea totală a claselor celor mai exploatate. În sate oamenii mureau cu miile. Consecinţele au fost teribile. Cantoanele elveţiene au fost măturate de mai multe valuri de foamete cumplită: în 1816-1817, în 1846-1847, în 1876-1885, în 1917-1918. Cei care nu făceau parte din clasele conducătoare erau forţaţi să trăiască într-o sărăcie abjectă; cam o treime din populaţie.

topelement-3

Crearea unei clase de mijloc prin folosirea copiilor sclavi-muncitori, prezentată în opinia publică sub expresia de “luptă împotriva sărăciei”, a fost o politică represivă, arbitrară, şi de-o cruzime rară. În crearea clasei de mijloc, propaganda împotriva săracilor a jucat un rol crucial pentru că a creat spaţiul de care statul avea nevoie pentru a le fura copii acestor proletari, stigmatizaţi în societate ca fiind „leneşi şi paraziţi sociali”.

Săracii au fost stigmatizaţi şi au fost acuzaţi constant că trăiesc în sărăcie pentru că “nu muncesc destul” şi pentru că “au luat decizii proaste”, adică şi-au provocat singuri sărăcirea. Asta e fals, pentru că sărăcirea a fost exacerbată şi înrădăcinată de acumularea capitalistă (furtul produsului muncii şi al resurselor publice de către bogaţi, cunoscut şi ca “munca salariala” şi “privatizare”). Dar, propaganda a făcut posibil ca victimele – săracii – să fie acuzate că ar fi responsabile de agresiunea la care erau supuse de cei bogaţi şi puternici. Săracii au fost consideraţi vinovaţi de faptul că au fost săraciţi de capitalişti. Prin urmare, erau obligaţi de societate să suporte consecinţele şi pedepsele care au fost justificate prin această “vină”.

verdingkinder4

Pentru a fi pedepsiţi prin muncă, cerşetorii invalizi au fost acuzaţi că şi-au provocat singuri infirmităţile. Autorităţile au declanşat ‘vânătoarea de cerşetori’ pentru a-i putea răpi pe cerşetori şi a-i expulza sau a-i închide în case-de-muncă, unde erau obligaţi să muncească.

Răpirea copiilor din familiile de săraci – oficial cunoscută ca “adopţie în interesul copilului” – a fost şi o politică deliberată de distrugere a oricăror forme de asistenţă socială publică şi privată. Statul elveţian a recurs la această politică în ultimii 170 de ani, în paralel cu capitalizarea societăţii de către stat şi clasa conducătoare. În celelalte ţări din vest – la început în Franţa – după deposedarea ţăranilor de resurse şi de mijloacele de a-şi asigura traiul, adică după ce capitaliştii i-au transformat pe ţărani în proletari (muncitori care nu deţin mijloacele de producţie şi sunt obligaţi să se vândă pentru a munci pentru cei care le deţin, îmbogăţindu-i astfel), afaceriştii au cerut statului să minimalizeze violenţa la care ei îi supuneau zilnic pe proletari, prin negarea accesului la cele necesare traiului, şi prin ameninţări zilnice, implicite sau exprimate direct. Asistenţa socială – pensiile şi asigurările de sănătate – au fost înfiinţate de stat la cererea capitaliştilor pentru simplul motiv că aceştia ştiau şi ştiu că aranjamentul lor economic (capitalismul) nu e sustenabil, cum le place să spună. Capitaliştii sunt cei care au cerut statului crearea asistenţei sociale, care a dus şi la apariţia birocraţiei capitaliste de stat şi private. Capitaliştii nu contribuie la asistenţa socială. Cei care muncesc o fac. Din munca lor e susţinut acest sistem, pentru că din ce produc ei sunt plătite contribuţiile – fie direct din salariul lor, fie indirect din partea plătită de capitalist statului în taxe (cei mai mulţi capitalişti vor să-şi ţină pentru ei şi această parte, de aici vin foarte multe atacuri asupra pensiilor, accesului la asistenţă medicală publică, şi asupra alocaţiilor pentru copii).

Proftiturile nu sunt altceva decât salarii pe care capitalistul şi le însuşeşte prin virtutea faptului că “monopolul asupra violenţei deţinut” nu e altceva decât privilegiul capitalistului de a recurge la violenţă oricând şi împotriva oricui cere o redistribuire onestă şi dreaptă a bunăstării sociale. (De exemplu, valoarea muncii publicitarilor e fix zero, munca fiind înţeleasă ca activitate care produce beneficii pentru societate. Publicitarii produc bani din propaganda capitalistă şi sunt uneltele politice şi ideologice de coerciţie şi şantaj la care capitaliştii recurg pentru a controla mesajul care ajunge la public: nici un mijloc de comunicare în masă care supravieţuieşte din publicitate nu poate explica modul în care funcţionează sistemul capitalist şi ce înseamnă el, pentru că va rămâne fără publicitate.)

Pe scurt, muncitorii îşi plătesc singuri asistenţa socială, iar capitaliştii le atacă mereu dreptul la ea pentru a nu permite ca asistenţa socială să devină o formă de rezistenţă a clasei muncitoare la exploatare şi la abuzuri.

Capitaliştii insistă ca asistenţa socială să fie menţinută la un nivel cât mai scăzut pentru a nu permite muncitorilor să se folosească de ea ca o formă de rezistenţă faţă de sclavia salarială, pentru că asta le-ar reduce puterea de coerciţie şi şantaj; iar în unele ţări – mai ales în SUA, Marea Britanie – capitaliştii urmăresc chiar negarea totală a dreptului muncitorilor la asistenţă socială, pentru că, pe măsură ce producţia este din ce în ce mai automatizată, interesul capitaliştilor în a permite clasei muncitoare să se reproducă e din ce în ce mai scăzut (muncitorii primesc un salariu nu ca reprezentând o parte din munca lor, ci pentru a-şi putea reproduce puterea de muncă). Practic capitaliştii sunt interesaţi doar ca ei să consume, din veniturile în bani, pe care tot capitaliştii le controlează. Cu cât o categorie e mai înrobită, îndoctrinată, supusă, şi nepericuloasă pentru clasa conducătoare, cu atât e mai răsplătită cu resurse de consum (venituri în bani) mai mari (de exemplu, publicitarii), deşi valoarea socială a muncii lor e fix zero (oamenii nu pot mânca, bea şi respira bani).

Diferenţa faţă de sistemul sclavagist al imperiului Roman e că, atunci, stăpânii de sclavi se ocupau de a asigura condiţiile de supravieţuire a sclavilor după ce aceştia nu mai puteau munci, pe când azi capitaliştii au ajuns să folosească statul pentru a-i pune pe muncitori să-şi plătească singuri asistenţa socială. Statul se va plia întotdeauna pe nevoile capitaliştilor de a-şi asigura cât mai mult capital (resurse care pot fi transformate în profit). Pentru a divide clasa muncitoare, capitaliştii îi instigă pe proletarii mai puţin deposedaţi de drepturi împotriva proletarilor care sunt în situaţia disperată de a muri dacă nu primesc asistenţă socială. Aici se vede cu claritatea cinismul, perversitatea, violenţa, brutalitatea şi cruzimea – trăsături definitorii ale claselor conducătoare.

old-and-poor-7836462

Din deceniul 1980, bogata Elveţie se confruntă cu un fenomen de ‘nouă sărăcie’, care e ascuns şi mascat, desigur. Şomaj pe termen lung, mărirea clasei muncitorilor sărăciţi din cauza salariilor slabe şi creşterea muncii care produce sărăcie, adică muncitori care, pe măsură ce muncesc mai mult, sunt plătiţi mai puţin şi fac faţă din ce în ce mai greu costurilor vieţii. Numărul lor e mereu în creştere.

Politica statului elveţian de stigmatizare a imigranţilor – care reprezintă un sfert din populaţie – nu are scopul de a-i determina să nu mai vină în Elveţia, pentru că nevoia de muncitori e foarte mare, ci are scopul de a-i criminaliza de la bun început, astfel încât să fie lipsiţi de drepturi şi de orice apărare în faţa abuzurilor la care toţi elveţienii ştiu că îi vor spune. Stigmatizarea are ca scop legitimarea exploatării lor ca muncitori.

‘Noua sărăcie’ scoate la iveală că politicile de “asistenţă socială” sunt îndreptate de stat doar spre menţinerea acelei “forţe de muncă” de care capitaliştii au nevoie, adică doar a consumatorilor privilegiaţi. Asta duce la erodarea clasei muncitoare, iar consecinţele sunt foarte grave. În special femeile au cel mai mult de suferit (peste tot, sărăcia este feminizată, pentru că sistemul capitalist a fost clădit şi supravieţuieşte prin exploatarea muncii neplătite în gospodării a femeilor, într-un mod similar folosirii copiilor-sclavi pentru îmbogăţirea fermierilor din Elveţia).Oamenii nu mai reuşesc să supravieţuiască de la o lună la alta, chiar dacă au două sau trei slujbe. Cu cât muncesc mai mult, cu atât mai mult sărăcesc.

Răpirea şi înrobirea fizică şi culturală a copiilor imigranţilor continuă şi azi

În Estul Europei, Elveţia e privită ca echivalentul european al “tărâmului făgăduinţei”. “Ordinea şi disciplina” – traducerea expresiei “merge ca ceasul elveţian” – ascund teroare, sânge, sclavie impusă asupra copiilor răpiţi de stat de la familiile lor. Spus cât se poate de sec, Elveţia reprezintă puritatea capitalistă. Fostul preşedinte Nestle, care are tupeul criminal să nege tuturor oamenilor de pe planetă dreptul vital la a bea apă pentru ca resursele de apă să fie furate de capitalişti pentru o mai brutală capitalizare a lor, a crescut într-o societate în care sute de mii de copii au fost furaţi de la părinţii lor săraci şi convertiţi prin bătaie, violuri, torturi şi înfometare şi îndoctrinare în sclavi muncitori, în special în agricultură. O societate profund rasistă, în care elveţienii sunt educaţi să creadă că aparţin unei “rase superioare”.

Crimele comise de statul elveţian împotriva copiilor săraci sunt prezentate de istoricii elveţieni într-un mod curăţit de orice motivaţie capitalistă, deşi chiar şi ei o admit implicit.

Asta permite ca mecanismul folosit de statul elveţian la luarea în sclavie a sute de mii de copii săraci să fie păstrat şi azi. E aplicat de stat împotriva copiilor imigranţilor.

Parazitism elveţian: profit de pe urma genocidului, fraudei şi evaziunii fiscale:

Întreaga Elveţie este construită în jurul filosofiei parazitismului. Ascund bani de la germanii care fac evaziune fiscală în ţara lor, ascund banii negri ai lorzilor războiului din Africa, şi ai oficialilor corupţi din toată lumea. Miliardele de dolari pe care le obţin de pe urma parazitismului se văd cu ochiul liber. Mult mai puţin vizibil e faptul că Elveţia profită chiar şi mai mult de-atât – poate zeci de miliarde de dolari – din exploatarea minorităţilor etnice prin forma de genocid descrisă mai sus. Furând şi “transferând cu forţa copiii unui grup la alt grup”, Elveţia evită problemele economice şi sociale care rezultă din îmbătrânirea populaţiei şi din scăderea natalităţii (consecinţe dramatice ale sărăciei produsă de capitalism). Când deportează un părinte, Elveţia rămâne cu taxele pe care acesta le-a plătit şi cu contribuţiile pe care le-a făcut la sistemul de pensii: în total se adună miliarde şi miliarde de dolari din industria genocidului comis de elveţieni împotriva imigranţilor. Profitul obţinut de pe urma acestui genocid reprezintă cea mai mare contribuţie la economia şi trezoreria Elveţiei.

Industria genocidului: Contribuţiile economice ale industriei elveţiene, cum ar fi construcţia de maşini, bănci şi turism sunt bine cunoscute şi sunt publice. Marea necunoscută e valoarea contribuţiei care rezultă din industria genocidului elveţian. Se estimează că statul elveţian face un profit de 13 miliarde de dolari din taxele şi contribuţiile plătite de imigranţii pe care-i deportează; aceasta este cea mai consistentă sursă de venit pentru economia Elveţiei şi pentru trezoreria statului.

Capitalizarea societăţilor, popularizată de clasa intelectuală capitalistă prin exprimarea inocentă de “revoluţie industrială”, a însemnat deposedarea ţăranilor şi a meşteşugarilor de mijloacele de a-şi asigura traiul pentru a putea fi transformaţi în proletari, adică în sclavi salariali: oameni a căror existenţă depinde de acceptarea condiţiilor impuse asupra lor de capitalişti. Sclav înseamnă o persoană care ştie că va muri dacă nu acceptă condiţiile impuse asupra sa de către cel care are posibilitatea să-i ia viaţa sau să-i provoace moartea, în mod direct (ucidere) sau indirect (înfometare, boală, sărăcie, sinucidere, abandon social).

Înţelegerea mecanismelor prin care statul şi capitalismul s-au format în paralel şi s-au influenţat unul pe altul e esenţială, pentru că aceste mecanisme s-au perfecţionat în timp, iar violenţa lor e cu atât mai brutală cu cât e acceptată ca stare de normalitate de indivizii din societăţi care sunt victimele şi ţintele lor. Capitalismul e în fond o ideologie de covertire permanentă a omului în marfă (capital uman); e o ideologie profund totalitară, pentru că, pe măsură ce evoluează, acaparează orice aspect al vieţii şi orice respiraţie a societăţii în scopul distrugerii oricărei rezistenţe faţă de convertirea în bani a proletarului, a vieţii sale şi a nevoilor sale. Omul, care e obligat să trăiască pentru a munci şi întreţine clasa conducătoare, nu doar că e mereu deposedat de orice drepturi (care, în democraţia liberală, sunt mecanisme sociale defensive faţă de abuzurile clasei conducătoare), e tolerat doar atâta timp cât e “marfă” adică munca sa poate fi vândută, iar faptul că respiră poate produce bani. Când îşi pierde “valoarea de piaţă”, e aruncat la gunoi, literalmente, şi stigmatizat ca “parazit social” de “morala” capitalistă, pentru a putea fi eliminat fizic cât mai rapid din societate. Practic, orice om care nu produce profit pentru minoritatea conducătoare – din diverse motive – e un mort social.

Deloc întâmplător, pe teritoriul actual al Elveţiei au fost arse de vii cele mai multe femei din Europa, după ce biserica le acuza de „vrăjitorie”. Silvia Federici explică mecanismul prin care „vânătoarea de vrăjitoare” din Europa a reprezentat de fapt o privatizare a trupurilor femeilor şi o naţionalizare a minţii, personalităţii, feminităţii şi controlului reproducerii lor. Terorismul de stat împotriva femeilor a mers în paralel cu privatizarea pământurilor – furtul resurselor comunale de către bogaţi. Scopul acestora era lipsirea ţăranilor şi muncitorilor de autonomie pentru a-i putea face dependenţi de a munci pentru un salariu în industrie. Din acest motiv, anti-capitaliştii numesc capitalismul „sclavie salarială”. Convertirea cu forţa a ţăranilor şi meşteşugarilor în proletari se regăseşte astăzi în foarte multe politici impuse oamenilor care muncesc pentru a trăi, prezentate de economişti ca „austeritate” (sărăcire artificială), neoliberalism, globalizare etc. Scopul acestora e subjugarea totală a celor care produc bunăstare în orice societate: muncitorii.

„Austeritatea” este de fapt o politică neîncetată, impusă clasei muncitoare începând din anii ’70, odată cu lovitura de stat împotriva socialistului Allende în Chile şi impunerea de către SUA a unei dictaturi fasciste, extrem de sângeroasă şi brutală. În Chile oamenii au fost convertiţi la „miracolul pieţei”, aşa cum a numit Milton Friedman sărăcirea lor forţată şi negarea accesului la servicii şi resurse publice, prin teroare, tortură, crimă şi violenţe, însoţite de o imensă maşinărie de propagandă. Margret Thatcher care a impus şi în SUA de Reagan şi în Marea Britanie politicile de terorism economic, testate în Chile, a regretat că nu putea apela şi ea la tortură, aşa cum a făcut dictatorul fascist Pinochet. Nu se ştie câţi oameni au murit din cauza terorismului economic impus de Thatcher&Reagan. În Europa de est şi mai ales în Rusia, în anii ’90, consolidarea dependenţei muncitorilor de „piaţă” şi subminarea constantă a autonomiei individuale şi a şanselor de a supravieţui în afara „pieţei” au provocat probabil milioane de morţi, dar aceste crime nu vor apărea niciodată în statisticile capitaliştilor.

Procesul brutal prin care oamenii au fost deposedaţi de mijloacele prin care își asigurau traiul, cunoscut ca acumulare primitivă, a provocat nenorociri enorme pentru oamenii obișnuiți. Această acumulare primitivă a oferit baza de plecare a dezvoltării capitaliste.

Oficial, această deposedare a oamenilor de mijloacele care le asigurau traiul a fost perfect legală. La urma urmei, ţăranii nu deţineau drepturi de proprietate în sensul strict al acestora. Ei aveau doar drepturi tradiţionale asupra pământului. Pe măsură ce pieţele s-au dezvoltat, mica boierime, care era însetată după pământ, şi apoi burghezia au folosit statul pentru a crea o structură legală prin care aceste drepturi tradiţionale au fost abrogate.

În măsura în care economia tradițională putea să rămână în funcțiune în ciuda pierderii resurselor comune, capitalul nu putea fi alimentat în mod satisfăcător cu forță de muncă. Prin urmare, nivelul salariilor reale ar trebui să fie mai ridicat, împiedicând astfel procesul de acumulare. Deloc surprinzător, unul după altul, aceste drepturi tradiționale au dispărut cu totul. În ochii burgheziei, ”proprietatea a devenit proprietatea absolută: toate ”drepturile” pe care țăranii le aveau sau le-au păstrat de-a lungul timpului, acum nu mai erau tolerate… erau interzise.”

O mulţime de legi brutale, menite să sufoce orice rezistență ar fi opus oamenii cererilor muncii salariale, a însoțit deposedarea țăranilor de drepturile lor, chiar înaintea impunerii capitalismului ca o forță economică semnificativă. De exemplu, începând cu Tudorii, Anglia a pus în aplicare măsuri dure care le interziceau țăranilor să vagabondeze sau să apeleze la sistemele de asistență socială.

Potrivit unei reglementări din 1572, cerșetorii mai mari de 14 ani erau biciuiți cu severitate și însemnați cu un fier înroșit pe urechea stângă, dacă cineva nu își dorea să îi ia şi să îi pună la muncă timp de doi ani. Recidiviștii mai mari de 18 ani erau executați, dacă cineva nu îi lua să-i pună să muncească. Cei care recidivau în continuare erau executați automat, fără alt drept de apel.

Aşa se face că majoritatea muncitorilor, lăsată fără alternativă, nu a mai avut de ales decât să muncească pentru salarii care uneori se apropiau de nivelul de subzistenţă.

În urma acumulării primitive, economiştii susţin că relaţiile salariale au devenit aparent o afacere voluntară. Muncitorii aveau nevoie de lucru, iar angajatorii aveau nevoie de muncitori. În realitate, desigur, procesul nu era nici pe departe voluntar.

Economia politică clasică şi războiul împotriva lenevirii

Clasicii economiei politice au cântat în cor condamnări ale lenevirii şi indolenţei săracilor. Deşi aplaudau distracţiile şi timpul liber al bogaţilor, ei au denunţat comportamente similare din partea celor săraci pentru că aceştia nu depuneau astfel efortul maxim pentru a munci.

Diputele legate de definirea termenului “fascism” se ţin lanţ de un secol. De ce atât de complicat pentru mediile academice să stabilească un cadru conceptual în care funcţionează fascismul, chiar şi la 70 de ani după ce Europa a fost transformată în ruine? Într-adevăr, fasciştii au capacitatea de a se adapta, de a mima, pretinde, parazita şi a se asocia cu orice le permite să-şi atragă sprijin din partea maselor, au capacitatea chiar de a-şi nega propriile idei pentru a putea ajunge la putere. Din natura sa cameleonică vine o parte din dificultatea convenirii unui cadru conceptual. O altă dificultate vine din admiterea de către mediul academic a unui fapt evident: relaţiile politice sunt determinate de aranjamentele economice, iar într-o măsură importantă contestarea/expunerea fascismului înseamnă implicit o condamnare a capitalismului. Disputele legate de definirea fascismului – în special în vest – vin dintr-un conflict ideologic şi din mascarea imperialismului occidental faţă de Europa de est, în special. De aceea, adevărurile sunt spuse pe jumătate.

Oriunde ar apărea, oricum s-ar manifesta, fascismul înseamnă anti-comunism. Apare ca forţă reacţionară în momentul în care clasele conducătoare intră în panică pentru că ar putea pierde controlului asupra societăţii. Fasciştii sunt într-adevăr uneltele capitaliştilor împotriva progresului social – în special resping faptul evident că toţi oamenii au drepturi egale, inclusiv acela de a nu fi exploataţi – şi a eliberării oamenilor de condiţia de muncitori, dar în acelaşi timp folosesc şi se folosesc de capitalişti pentru a-şi promova propriul proiect totalitar, care uneori poate intra în conflict cu interesele capitaliştilor, dar nu cu modul în care capitalismul e conceput să funcţioneze. Al doilea război mondial a început nu din intenţia lui Hitler de a cuceri Europa, ci din proiectul său ideologic de a distruge Uniunea Sovietică, pentru a pune capăt chiar şi rămăşiţelor Revoluţiei din 1917. În ciuda faptului că aceasta fusesse deturnată, nu putea fi tolerată pentru că pornise pe drumul distrugerii proprietăţii private şi a societăţii de clasă. Invazia URSS de către armatele naziste urmărea nu doar colonizarea totală şi extinderea imperiului nazist spre est, ci mai ales protejarea capitalismului occidental de orice posibilitate de a fi contestat. Hitler a fost sprijinit de corporatişti, industriaşi şi bancheri din Europa şi SUA, iar propaganda nazistă împotriva URSS a fost promovată fără încetare sau vreo jenă de presa occidentală.

În ultimele decenii, în special după anii 1960 când, pe tot globul, capitalismul a fost contestat de mişcări sociale revoluţionare, mediile universitare occidentale au început să mascheze punctul de plecare al fascismului: atacul din partea clasei conducătoare împotriva oricărei încercări de emancipare a omenilor care muncesc. Fascismul este acea fază în care capitalismul nu mai ţine cont de aparenţe, din acest motiv, trebuie prezentat de capitalişti (în cazul de faţă, elitetele universitare liberale sau “de stânga”) golit de caracterul conflictului dus de clasa conducătoare împotriva claselor pe care le subjugă, şi golit de serviciile pe care le aduce capitalismului. Prin urmare, după anii 60, în definirea sa, accentul a fost mutat pe metodele la care apelează fascismul pentru a converti societatea la un proiect totalitar care să asigure subjugarea totală a muncitorilor în faţa capitalului; pe tacticile sale, scopul fiind mascarea cauzelor apariţiei fascismului. Evitarea raportării fascismului la capitalism şi la stat îl reduce la şovinism, rasism, sexism, homofobie, extremism, violenţă, adică la efectele care rezultă din impunerea ideologiei capitaliste asupra societăţii, cu scopul de a subjuga indivizii, al căror rol e redus doar la producerea/reproducerea de capital, însuşit de către clasa conducătoare.

Fascismul este cea mai brutală şi directă formă de dictatură a capitalului financiar, care este impusă de către burghezia imperialistă cu scopul de a înăbuşi şi reprima orice elemente progresive ale societăţii, pentru a asigura astfel supravieţuirea capitalismului.

Fascismul poate fi impus şi din exterior, iar un exemplu brutal este lovitura de stat organizată de SUA împotriva socialistului Allende în Chile pentru aducerea la putere a dictatorului fascist, Pinochet, ca ultimă soluţie de salvare a capitalismului în America Latină. Un alt exemplu de impunere din exterior a fascismului şi a totalitarismului este Ucraina, după lovitura de stat din februarie 2014, orchestrată de SUA, cu complicitatea UE, şi executată de grupări para-militare naziste UNA-UNSO, succesoare ale OUN/UPA. În ambele cazuri, violenţa şi teroarea sunt metode obişnuite de guvernare.)

Capitalismul este prezentat drept un sistem „natural”, format oarecum ca munții sau continentele prin forțe aflate dincolo de controlul uman, că este un sistem economic rezultat în cele din urmă din natura umană. Totuși nu a fost întemeiat de „forțe naturale”, ci de violență intensă și masivă de-a lungul și de-a latul globului. Mai întâi în țările „avansate”, îngrădirile i-au împins pe țăranii independenți de pe pământurile comunale în orașe pentru a munci în fabrici. Orice rezistență a fost zdrobită. Oamenii care au opus rezistență la impunerea muncii salariate au fost supuși legilor anti-vagabondaj și închiși, torturați, deportați sau executați. În Anglia doar sub domnia lui Henry al VIII-lea 72 000 de oameni au fost executați pentru vagabondaj.

Mai târziu, capitalismul a fost răspândit prin invazie și cucerire de către puterile imperialiste occidentale pe întregul glob. Întregi civilizații au fost distruse în mod brutal, iar comunitățile lor împinse de pe pământurile lor în muncă salariată. Singurele țări care au evitat cucerirea au fost acelea – ca Japonia – care au adoptat singure capitalismul pentru a concura cu celelalte puteri imperiale. Oriunde s-a dezvoltat capitalismul țăranii și muncitorii timpurii au opus rezistență, dar au fost în cele din urmă înfrânți de teroarea în masă și de violență.

Capitalismul nu a luat naștere printr-un set de legi naturale care se trag din natura umană: a fost răspândit de către violența organizată a elitelor. Conceptul de proprietate privată asupra pământului și mijloacelor de producție ar putea părea acum drept starea naturală a lucrurilor, totuși trebuie să nu uităm că este un concept artificial impus prin cucerire. În mod similar, existența unei clase de oameni care nu au nimic de vândut în afara puterii de muncă nu este un lucru care a fost mereu astfel – pământul comun care era folosit de toți a fost confiscat prin forță, iar deposedații au fost obligați să muncească pentru un salariu sub amenințarea înfometării sau chiar a execuției.

Pe măsură ce capitalul s-a extins, a creat o clasă muncitoare globală care constă în majoritatea populației lumii pe care o exploatează, dar și de care depinde. Capitalismul există ca sistem economic dominant pe planetă de puțin peste 200 de ani.

Burghezia îşi falsifică propria istorie pentru a inventa instrumente de propagandă. De exemplu, premiul Nobel pentru economie nu există în realiatate, decât în relatările presei şi în propaganda capitalistă. Premiul a fost inventat ca lovitură de PR pentru a forţa credibilizarea ideologiei austerităţii, a distrugerii oricărei forme de asistenţă socială (care e susţinută bugetar din taxele plătite de muncitori şi care a apărut în urma realizării de către capitalişti a faptului că propriul lor aranjament politic şi ideologic nu se poate susţine) şi a privatizării totale nu doar a resurselor unei comunităţi, ci şi a serviciilor publice – pe scurt, de deposedăre a muncitorilor de drepturile care le garantează supravieţuirea şi existenţa.

Capitalismul susţine cel mai autoritar şi diabolic mod de producţie, în care majoritatea producătorilor de bunăstare sunt ţinuţi în sclavie salarială, iar existenţa lor – în absolut toate aspectele ei – e subordonată producerii de profit pentru o minoritate care controlează mijloacele de producţie, resursele tuturor şi care apelează la forţă, violenţă şi crimă pentru a-i deposeda de ceea ce produc şi pentru a determina ce, cum şi cât să producă.

De aceea, de exemplu, există publicitatea – un domeniu absolut inutil, teribil de reacţionar şi care de fapt nu produce nimic, dar care e susţinut de capitalişti cu scopul de a crea iluzia diversităţii, alegerii şi cu scopul de a îndoctrina muncitorii, care devin consumatori în momentul în care sunt nevoiţi să-şi reproducă existenţa (adică plătesc pentru a trăi, asigurând şi în acest mod profit pentru capitalişti), să se alieneze de propria alienare de la locul de muncă şi să-şi caute o „identitate” falsă în mărfuri.

1947868_489131357858637_1598332880_n

Acumularea militarizată, speculaţiile financiare – şi prăduirea bugetelor publice

Capitalul trans-naţional emergent a suferit o majoră expansiune în deceniile 1980 şi 1990. Aceasta a implicat ceea ce noi numim hiper-acumulare, realizată printr-un număr de factori. Aceştia includ introducerea de noi tehnologii, mai presus de toate computerizarea, informatica şi internetul. Ele includ şi politicile neoliberale care au deschis lumea pentru capitalul trans-naţional, şi noi modalităţi de mobilizare şi exploatare a forţei de muncă globalizate, inclusiv o nouă rundă masivă de „acumulare primitivă” – dislocarea şi strămutarea a sute de milioane de oameni, mai ales în satele din Lumea a Treia, care au devenit migranţi interni şi trans-naţionali.

Dar, la sfârşitul anilor 1990, a intervenit stagnarea în sistemul economiei globale. Sistemul din nou s-a confruntat cu o criză renăscută, cronică. Polarizarea socială brutală și globală și escaladarea inegalităților în toată lumea au alimentat problema cronică a ”supra-aculumării”.

Concentrarea extremă a bunăstării planetei în mâinile câtorva oameni şi sărăcirea accelerată şi deposedarea majorităţii populaţiei globului i-au forţat chiar şi participanţii la forumului economic global de la Davos să recunoască faptul că prăpastia dintre bogaţi şi săraci în toată lumea este „una dintre cele mai mari ameninţări ale lumii”, „a creşterii spectrului instabilităţii şi a războiaielor civile”.

Spus foarte simplu, inegalitățile globale și sărăcirea celor mai mari părți ale populațiilor arată de ce capitalul trans-național nu poate găsi piețe de desfacere productive care să poată absorbi enormele cantități de surplus pe care le-a acumulat.

La începutul secolului 21, Clasa Capitalistă Transnațională s-a întors către câteva mecanisme pentru a susține acumularea globală (obținerea profitului) în fața stagnării și supra-acumulării.

Unul dintre aceste mecanisme este ceea ce eu numesc acumulare militarizată. Asta implică fabricarea de războaie și susținerea de intervenții care declanșează cicluri de distrugere și reconstrucție, și care generează profituri enorme pentru complexul, mereu în extindere, ”militar-al închisorilor – industrial – al serviciilor secrete și al securității – al energiei – și financiar”.

Acum trăim într-o economie globalizată de război care merge foarte mult dincolo de ”războaiele fierbinți”, cum a fost Iraqul sau Afghanistanul.

De exemplu, războiul împotriva imigranţilor din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii (cum ar fi Uniunea Europeană), şi, mai general, represiunea mişcărilor sociale şi a populaţiilor vulnerabile reprezintă o acumulare strategic independentă de celelalte obiective politice. Acest război împotriva imigranţilor este extrem de profitabil pentru corporaţiile trans-naţionale. În Statele Unite, complexul industrial al închisorilor pentru imigranţi este o industrie în plină expansiune. Imigranţii, care nu au documente, constituie segmentul de populaţie cel mai rapid în creştere din închisorile Statelor Unite. Aceşti oameni sunt deţinuţi în centre private de detenţie şi sunt deportaţi de companii private care au contracte cu guvernul Statelor Unite.

Nu e nici o surpriză că William Andrews, Preşedintele Corrections Corporation of America (Corporaţia de Corecţii a Americii), sau CCA – corporaţia care are cele mai mari contracte cu Statele Unite pentru centrele de imigranţi – a declarat în august 2008 că: „Cererea pentru facilităţile şi serviciile noastre ar putea fi afectată în mod negativ de relaxarea eforturilor de aplicare a legii (împotriva imigranţilor)… sau de decriminalizarea imigranţilor.” Nu e nici o surpriză că CCA şi alte corporaţii au finanţat lobby-ul pentru legislaţia neo-fascistă anti-imigranţi din Arizona şi alte state ale SUA.

Un alt mecanism este luarea cu asalt și prădarea bugetelor publice.

Clasa Capitalistă Transnațională folosește puterea financiară pentru a obține controlul finanțelor unui Stat și pentru a impune și mai multe măsuri de austeritate asupra majorității populației muncitoare.

Clasa Capitalistă Transnatională folosește puterea ei structurală (controlul asupra economiei globale) pentru a accelera distrugerea a ceea ce a mai rămas din salariile sociale şi din statele care asigurau protecţia socială.

Un al treilea mecanism este frenezia speculaţiilor financiare mondiale – transformarea economiei globale într-un casino gigantic.

Clasa Capitalistă Transnaţională a încasat trilioane de dolari în speculaţii imobiliare şi pe pieţele imobiliare, pe pieţele alimentare, de energie şi pe alte pieţe de bunuri şi mărfuri, sub forma de acţiuni pe bursele mondiale (adică, din bugetele publice şi din finanţele Statelor) şi din orice instrumente financiare imaginabile.

Un stat poliţienesc global

– Metodele de poliţie folosite de capitalismul global prin noi modalităţi de control social globalizat şi de represiune nu sunt în mod absolut doar un proiect al fascismului secolului 21; de fapt, ele sunt promovate de elitele liberale şi reformiste, precum şi de State. Sunt un imperativ structural de menţinere a sistemului de care are nevoie capitalismul global.

– Când ne gândim la metodele poliţieneşti ale capitalismului global, ar trebui să ne întrebăm cu cine are nevoie sistemul să facă poliţie. Aici vreau să atrag atenţia asupra creşterii valului forţei de muncă în surplus. În loc să încerce să-i integreze pe cei marginalizaţi, sistemul încearcă să îi izoleze şi să neutralizeze potenţialul lor real pentru rebeliune prin a criminaliza săracii şi pe cei deposedaţi, cu tendinţe către genocid.

– Mecanismele de excluziune coercitivă includ încarcerarea în masă şi complexele industriale ale închisorilor, politici de persuasiune; legislaţie represivă împotriva imigranţilor; manipularea spaţiului în noi modalităţi astfel încât atât comunităţile închise ale bogaţilor cât şi ghettourile săracilor să fie controlate de către armate de bodyguarzi privaţi şi de sisteme de supraveghere tehnologic avansate; campanii ideologice al căror scop este seducerea; şi pasivitatea prin consumerism şi fantezie.

După al doilea război mondial, Statele Unite au reuşit să obţină control total

– în acea vreme SUA erau foarte mult în favoarea a ceea ce ei numeau „o lume deschisă” care să aibă o emisferă închisă ermetic în interiorul ei, acea emisferă era deja controlată de SUA, deci nu era nevoie să fie deschisă, iar politica porţilor deschise nu trebuia aplicată în America Latină şi în Orientul Mijlociu, care erau teritoriul SUA. Restul lumii, care nu era încă sub controlul SUA, trebuia să fie deschis.

Rezultatele sunt examinate într-o cercetare a unui istoric al CIA – habar n-aveam că există o asemenea poziţie până când i-am citit cartea. „Scopul SUA,” spunea el, „era să elimine orice competiţie străină din America Latină, pentru a menţine regiunea ca o piaţă importantă pentru producţia industrială în surplus şi pentru investiţii private, pentru a exploata resursele ei imense de materie primă şi pentru a ţine comunismul internaţional departe de Brazilia, deşi serviciile americane nu au găsit nici o dovadă că acesta încerca să intre în Brazilia.”

Comunism internaţional e o expresie care vrea să însemne toţi oamenii care au idei greşite.

Statele Unite doreau să prevină ceea ce Washington a numit „dezvoltare industrială în exces”, ceea ce înseamnă conform istoricului CIA „orice ar putea concura cu industria SUA.”

„Dezvoltarea industrială trebuie să fie complementară industriei americane, garantând profiturile americane şi dominaţia americană. Competiţia cu capitalul străin, de exemplu canadian sau britanic, nu era considerată excesivă, şi prin urmare era permisă. Dezvoltarea agriculturii a fost permisă doar atâta timp cât nu promova, ceea ce el numeşte, „programe destabilizatoare”, cum ar fi reforma pământului, se baza pe echipamentele agricole ale SUA şi a produs mărfuri care au întărit producţia de mărfuri a SUA, creînd noi pieţe pentru mărfurile agricole ale SUA.

„Dorinţele brazilienilor veneau pe locul doi,” admite el, „deşi e folositor să-i mângâi din când în când pe cap şi să-i faci să creadă că ţii la ei,” aşa cum s-a exprimat un alt istoric.

„Ce visau planificatorii americani, dar foarte rar declarau, era o relaţie neocolonială cu Brazilia care avea rolul de a oferi materia primă pentru industria americană, iar Statele Unite aveau rolul de a oferi Braziliei bunuri manufacturate. Americanii au pus în aplicare o politică neocolonială, neomercantilistă, care, explică Dulles, „e abordarea clasică a liberalismului faţă de dezvoltare.”

Puteţi vedea cât de subtilă poate fi teoria economică dacă e lăsată în mâinile celor pricepuţi.

Liderii SUA au folosit Brazilia ca o piaţă de testare pentru metode de marketing şi ştiinţifice pentru dezvoltarea industrială, cum au făcut şi în Bengal. De exemplu, dezvoltatorii americani au încurajat Brazilia să le permită accesul în Amazon pentru a promova proiecte de dezvoltare şi să urmeze modelul de căi ferate al SUA, acest ultim exemplu probabil s-a dorit să fie un fel de umor negru.

Dar, crucial, ei au oferit brazilienilor sfaturi foarte sincere de care să beneficieze corporaţiile americane. De fapt, analiza sa e presărată cu expresii ca „cele mai bune intenţii,” „în mod sincer” etc

Dintr-un accident norocos „ce se credea sincer” se potrivea foarte frumos cu interesele investitorilor SUA, nu contează câd de distrugător era asta pentru fraţii noştri mai micii de culoare (sarcasm, brazilienii).

Heines din nou atinge valori tradiţionale, inclusiv „credinţa fără sfârşit” şi „intenţiile bune” care atât de miraculos servesc propriilor interese.

Un al scop, arată el, era cultivarea clasei militare a Braziliei, pe care oficialii SUA au promovat-o ca „protectoare a democraţiei”.

Acest program vizionar pentru a ne realiza viziunea democratică a înflorit în 1964 când generalii au preluat comanda, punând capăt scurtei perioade de parlamentarism a Braziliei şi instituind un stat poliţienesc neo-nazist, unde tortura şi represiunea erau la ordinea zilei, inspirându-i pe omologii lor nobili din regiune să facă la fel. Aici e o ilustrare a teoriei dominoului, care nu e niciodată menţionată când se discută despre Brazilia.

Au pus în aplicare doctrina neoliberală aprobată şi dictată de SUA pentru a putea menţine patronajul SUA şi au creat ceea ce a fost numit „un miracol economic” care era foarte admirat şi slăvit, deşi unii mai aveau şi nişte rezerve legate de violenţa sadică care a fost instituită.

Strălucitele realizări ale generalilor şi ale gânditorilor tehnocraţi (sarcasm) în Brazilia au transformat Brazilia în preferata comunităţii internaţionale de afaceri din America Latină, după cum presa locală relata în 1972. Arthur Burns care era preşedintele Federal Reserves ridica şi el în slăvi realizările miraculoase ale juntei Braziliene.

Cum „băieţii de la Chicago” au fost invitaţi de o altă gaşcă de ucigaşi fascsişti un an după răstrurnarea lui Allende în Chile, un economist al şcolii de gândire economică de la Chicago a ridicat în slăvi Brazilia ca fiind „exemplul strălucitor al viitorului economic în liberalism economic.”

Într-adevăr, şi asta nu puteau nega, acest miracol avea şi câteva neajunsuri: peste 90 la sută din populaţie trăia în condiţii de sărăcie din ce în ce mai mare, comparabilă cu condiţiile din Africa Centrală. Dar profiturile curgeau şi elita restrânsă o ducea perfect şi statisticile macro-economice erau chiar grozave, aşa că au considerat Brazilia un miracol economic în sens tehnic.

Heines scrie în 1999 şi descoperă că rezultatele a mai bine de 4 decenii de domnie şi patronaj din partea SUA au fost „o adevărată poveste americană de succes”. „Politicile americane în Brazilia au avut un succes enorm”, scrie el, „generând o creştere economică impresionantă, bazată numai pe capitalism. Acest triumf al democraţiei capitaliste vine în contrast dramatic cu eşecurile comunismului”, deşi comparaţia nu e onestă în ce-i priveşte pe comunişti care nu aveau nici pe departe condiţiile minunate din experimentul Brazilia, cu resursele ei imense, fără duşmani externi, acces nelimitat la capital internaţional şi ajutor şi îndrumare din partea SUA timp de o jumătate de secol.

Iar succesul e într-adevăr real. „De la bun început,” scrie el, „investiţiile SUA şi profiturile SUA au explodat pe măsură ce Washington intensifica dependenţa financiară a Braziliei de Statele Unite, influenţa deciziile sale guvernamentale afectând alocarea resurselor şi a subjugat Brazilia sistemului de comerţ dominat de SUA. Dacă condiţiile din Europa de Est sunt dincolo de cele mai măreţe vise ale populaţiei, atunci înseamnă că aşa trebuie să meargă lucrurile. Nu ar trebui să subestimăm dimensiunea realizărilor. A fost nevoie de un talent real să produci un coşmar într-o ţară atât de plină de resurse ca Brazilia. Şi în lumina acestui triumf, care poate fi regăsit în restul lumii, e cu totul de înţeles că conducătorii din noua eră imperială s-au dedicat cu aşa pasiune să-i ajute pe alţii să se bucure de miracole şi că managerii ideologici să sărbătorească asemenea realizări cu atât entuziasm şi laudă de sine. Vedeţi, aşa se întâmplă cu experimentele: ele sunt un succes, doar că nu sunt copiate de designerii lor. Asta e o altă ironie a istoriei atât de bizară pentru intelectualii bine crescuţi. (…)

De la Adam Smith până în anul 501, costurile sunt socializate, iar profiturile sunt privatizate în beneficiul arhitecţilor (acestor aranjamente economice).

Modul în care Adam Smith a subliniat conflictul de clasă e una dintre trăsăturile gândirii sale interesante care a fost filtrat cu grijă pe măsură ce a fost transformat într-un instrument al dominaţiei şi opresiunii.

hqdefault (1)

E important să ţinem minte aceste concluzii, mai ales dacă vă uitaţi acum la măsurile impuse lumii a treia pentru a o ţine la locul ei. Acum lumea a treia include şi Europa de est.

Catastrofa capitalismului din anii 1980 a avut un impact major şi asupra Europei de est, contribuind la dezintegrarea imperiului sovietic şi la virtuala dispariţie a Rusiei de pe scena mondială.

Odată ce Europa de Est a revenit în Lumea a treia, traficanţii de droguri sunt investorii de prim rang.

“Producătorii de ţigări se înghesuie în Europa de Est,” susţinea un titlu plin de speranţă de pe prima pagină din Boston Globe :

“În timp ce multe companii americane au fost criticate pentru că nu erau destul de agresive în a investi în Europa de est, companiile de ţigări americane n-au ratat ocazia.”

Un director al unei companii de ţigări explică: “În Ungaria e puţină conştientizare a problemelor de sănătate şi de mediu. Avem cam 10 ani în care ne putem face de cap” – 10 ani de profituri, înainte ca fasciştii de stânga politic corecţi să intervină pentru a opri crimele în masă (sarcasm).

Corporaţiile din Statele Unite vor încerca să îmbunătăţească statisticile, “locomotivele capitalismului,” vor aplauda frenetic.

Observaţi că România, Bulgaria şi fosta Iugoslavie etc sunt “ţări dezvoltate,” pentru a fi comparate cu Europa Occidentală astfel încât să demonstreze relele comunismului – dar nu la fel se întâmplă cu Brazilia, Guatemala, Filipine, şi alte domenii cvasi-coloniale cu care se aseamănă înainte de a le fi separat de lumea a treia tradiţională.

Această practică este o trăsătură fundamentală a ideologiei contemporane.

Adevărat, cei de la care se aşteaptă să câştige competiţia sunt cei care vor scrie legile miraculoase ale comerţului liber, astfel că toată lumea ştie că Marea Britanie a fost o susţinătoare importantă a liberului comerţ din 1846 până la sfârşitul deceniului 1920.

A devenit un avocat al comerţului liber după ce şi-a distrus competitorii şi după ce i-a prădat prin revoluţia industrială şi ca să mă exprim în termeni moderni avionul a fost echilibrat.

În deceniul 1920, însă, din nefericire Japonia a început să producă mai eficient şi mai ieftin, moment în care Marea Britanie efectiv a închis graniţele imperiului.

Acest lucru a constituit un important context în care a avut loc războiul din Pacific.

Statele Unite au predicat principiile comerţului liber, dar mai selectiv, după al doilea război mondial, din aceleaşi motive, până când hegemonia SUA a intrat în declin, astfel că în aceste zile e numită o economie tri-polară.

Conservatorismul de tip Reagan a dublat procentul de importuri care erau supuse măsurilor protecţioniste, printre alte măsuri de intervenţie a statului care erau de fapt cele mai protecţioniste din toată lumea în deceniul 1980.

Ajutor pentru ţările care adoptau conservatorismul a fost acordat, dar în special ajutorul pentru directorii executivi din bănci şi corporaţii a înflorit.

Sectorul corporatist a insistat să primească masive subvenţii de stat pentru a-şi putea menţine puterea privată şi privilegiile – aceasta a fost o lecţie învăţată de managerii corporatişti care s-au înghesuit la Washington pentru a conduce ceea ce poate fi esenţial numită economia „totalitară post-război” care de fapt a scos Statele Unite din marea recesiune.

Credinţa că sistemul capitalist ar putea fi un sistem viabil a dispărut de multă vreme, cu excepţia periferiilor şi desigur a sistemului de doctrine acceptate care în mod natural încearcă să-şi aducă mereu victimele sub impactul lor distructiv.

Dar economiile de succes nu vor să audă de aceste doctrine şi niciodată nu au ţinut cont de ele, motiv pentru care sunt de succes.

În al doilea război mondial, planificatorii SUA erau deja foarte conştienţi de puterea lor economică şi militară fără precedent şi intenţionau să o folosească pentru a organiza lumea în interesele sectoarelor sociale pe care le reprezentau.

Acasă, populaţia e considerată ignorantă şi ţinută în afara deciziilor, oamenii trebuie să rămână spectatori şi să nu devină participanţi în sistemul politic – ca să-l citez pe Walter Lipmann şi pe alţi gânditori „progresişti” care au dezvoltat o teorie democratică potrivită pentru era modernă.

Sistemul economic trebuie să absoarbă principii pur totalitare, muncitorii trebuie limitaţi la rolul de a fi doar nişte unelte de produs profit şi de consumatori.

A fost nevoie de asemenea de anularea victoriilor legislative obţinute de clasa muncitoare în anii 1930 şi de distrugerea organizaţiilor muncitorilor pe care le acuzau că ameninţă democraţia.

Asta s-a întâmplat în Statele Unite.

În afara Statelor Unite, societăţile industriale trebuia reconstruite în aceleaşi linii, ceea ce a dus la o catastrofă imensă în perioada post-război, pentru că ordinea conservatoare a fost restaurată, inclusiv colaboratori fascişti aduşi la putere, în timp ce organizaţiile clasei muncitoare şi rezistenţa antifascistă au fost subminate, slăbite constant, şi marginalizate cât s-a putut de mult, chiar şi prin recurgerea la violenţe imense şi la atrocităţi când a fost necesar.

Marile ateliere de muncă – aşa cum erau numite – aveau să fie Germania şi Japonia, unde conducerea din partea afaceriştilor conservatori avea să fie restaurată sub controlul SUA.

Acest plan necesita ca Japonia să primească imperiul ei din sud, aşa cum George Kennan s-a exprimat de pe poziţia de planificator şef al departamentului de stat, şi unul dintre arhitecţii de frunte ai ordinii post-război.

Germania avea să fie divizată, regiunile industriale bogate aveau să revină unilateral sub controlul SUA, şi să fie protejate de ceea ce ministerul de externe de la Londra numea „infiltraţiile economice şi ideologice din est, ceea ce poate fi denumit agresiune”.

Succesul politic din partea unor oameni care nu au ideile corecte este în mod obişniut descris ca agresiune, după cum reiese din limbajul orwellian regăsit în documentele interne ale statelor occidentale. În Japonia o potenţială victorie a unui partid de stânga (de care se temea toată lumea) ar fi fost considerată, după cum s-au exprimat în aceste documente, „o agresiune ascunsă din partea ruşilor”. În Vietnam, Statele Unite se luptau cu ceea ce Kennedy a descris ca fiind „agresiune internă” şi anume o agresiune din partea ţăranilor din sudul Vietnamului împotriva trupelor SUA care încercau să apere ţara de ei (râsete), şi tot aşa.

După al doilea război mondial, importanţa rolului tradiţional al Sudului a fost consolidată prin “realizarea faptului că hrana şi combustibilul anterior asigurate de Europa de Est nu mai erau valabile pentru Europa de Vest la nivelul dinainte de război.” (Leffler).

Fiecare regiune a primit statutul său şi “rolul” desemnat de planificatori.

Statele Unite se vor ocupa de America Latină şi de Orientul Mijlociu, cu ajutorul locotenentului lor.

Africa avea să fie “exploatată” pentru a reconstrui Europa, în timp ce Asia de sud-est va avea rolul de a îndeplini o funcţie majoră ca furnizor de materie primă pentru Japonia şi Europa Occidentală” (George Kennan şi personalul departamentului de stat din biroul de planificare, 1948-1949).

Statele Unite vor lua materia primă din fostele colonii, astfel reconstruind un triunghi al modelului comercial prin care societăţile industriale achiziţionează la export produsele manufacturate în Statele Unite prin câştigarea dolarilor din materia primă exportată de coloniile lor tradiţionale.

„Prăpastia dolarului” care a împiedicat exporturile manufacturierilor din Statele Unite în Europa a fost considerată o problemă extrem de serioasă de către Dean Acheson şi alţi planificatori; depăşirea ei a fost considerată o necesitate crucială pentru economia SUA, care, se presupunea, s-ar fi prăbuşit altfel din nou în recesiune, sau ar fi fost nevoie de intervenţia statului de asemenea manieră că ar fi afectat prerogativele corporaţiilor în loc să le mărească.

Folosind acest raţionament, sofisticat şi foarte bine articulat, fostele colonii ar fi putut fi lăsate să se auto-guverneze pe hârtie, dar nu mai mult de-atât.

Resursele Orientului Mijlociu aveau să fie administrate de ceea ce imperialiştii britanici au numit „faţada arabă” în care puteau avea încredere că va servi interesele stăpânilor ei.

Un alt obiectiv e stabilirea unui guvern mondial de facto a cărui sarcină e să se asigure că oamenii şi resursele materiale sunt disponibile fără restricţii corporaţiilor internaţionale şi băncilor care domină noua eră imperială.

Operaţiunile sale trebuie să fie izolate de conştientizarea publică sau de ingerinţa publicului.

Se consideră de la sine firesc ca oamenii să nu aibă acces la negocierile GATT sau FMI, care au un impact enorm asupra societăţii globale, dar desigur de la negocieri nu sunt excluse corporaţiile internaţionale, băncile internaţionale şi investitorii, care desigur sunt imune la inspecţii, şi care stăpânesc asupra producţiei, comerţului şi condiţiilor de viaţă de pe tot globul, într-un sistem în care comerţul e gestionat din interior.

Un exemplu interesant este NAFTA, acordul de liber schimb din America de Nord, care va avea consecinţe foarte importante. E chiar interesant dacă urmăriţi să vedeţi cum se procedează aici. Nu putem fi chiar siguri ce consecinţe va avea pentru că e secret. Nimeni nu ştie ce conţine.

Colapsul imperiului sovietic oferă o serie de oportunităţi puterilor occidentale, împreună cu restaurarea rolului tradiţional de servitoare al Europei de est, de a stabili în termeni mai categorici diviziunea dintre nord şi sud în interiorul societăţilor bogate de data aceasta.

Un aspect al globalizării economiei este globalizarea modelului lume bogată-lumea a treia.

Într-o societate cu adevărat liberă, toată lumea va munci pentru nevoile comunităţii, fără ca cineva să fie obligat sau forţat să muncească pentru a îmbogăţi o clasă conducătoare, sau să plătească pentru bunurile produse de către semenii săi şi de către el. De-a lungul istoriei capitalismului, lupta pentru această societate liberă a fost numită anarhism sau comunism.

Exploatarea: Înseamnă să obţii avantaje şi să profiţi de pe urma muncii altuia. Capitaliştii exploatează puterea de a munci a muncitorilor pentru că ei nu le plătesc acestora salariile la întreaga valoare a muncii pe care aceştia au depus-o (nici n-au cum) şi nici la întreaga valoare a produselor obţinute prin munca lor. Ei doar îi plătesc pe muncitori destul cât să îşi poată reproduce abilitatea de a munci. (Cu alte cuvinte, salariile noastre sunt doar o parte şi sunt destinate doar să ne ajungă să cumpărăm hrană, haine, să ne adăpostim şi să avem o educaţie capitalistă etc, întrucât capitaliştii au nevoie de noi să ne ducem la muncă şi a doua zi.) Între timp, munca noastră de fapt produce o valoare cu mult mai mare decât ceea ce suntem plătiţi noi. Capitaliştii păstrează pentru ei diferenţa dintre cantitatea de bunăstare pe care noi o producem la valoarea pe care o primim sub formă de salarii; ei numesc asta “profit”. Acest proces de schimb inegal între patroni şi muncitori este principala formă de exploatare în capitalism.

Fascismul: Fascismul este o mişcare mai ales a micii burghezii şi a grupurilor de burghezi împotriva clasei muncitoare. Scopul fascismului este să zdrobească clasa muncitoare puternică şi să o împiedice să reziste şi să se organizeze pentru a se elibera. Mişcările fasciste omoară muncitorii, şi le distrug organizaţiile.

Globalizarea: Globalizarea este un nume drăguţ dat capitalismului. Capitalismul este un sistem de relaţii sociale exploatatoare care trebuie mereu să crească. “Globalizarea” se referă la răspândirea capitalismului pe planetă, conectându-i pe muncitori într-un mare sistem. Astăzi minerii muncesc până mor în Africa de Sud ca să producă metale de care e nevoie pentru iPod-uri care sunt asamblate de către muncitorii din fabricile din China, astfel încât să fie vândute de alţi muncitori foarte prost plătiţi de la Wal-Mart din Statele Unite. Capitaliştii nu văd globalizarea ca pe un lucru rău: ei o descriu ca fiind “răspândirea libertăţii şi a democraţiei”.

Clasa muncitoare: Clasa muncitoare în societatea capitalistă este cea care nu are nimic care poate fi folosit pentru a face bani. Tot ce au cei din clasa muncitoare este puterea lor de a munci şi priceperea lor. Făcând parte din clasa muncitoare, noi vindem această putere clasei capitaliste (burgheziei) în schimbul căreia primim un salariu. Clasa muncitoare include oamenii care nu au unde munci şi care trebuie să se angajeze eventual undeva sau să supravieţuaiscă din salariile semenilor lor, şi ei muncitori, sau din ajutorul statului. Clasa muncitoare include şi oameni care fac muncă neplătită: soţiile, cei care au grijă de rude sau de parteneri, şi care muncesc şi cei care se ocupă de creşterea copiilor. Făcând asta, ei tot “muncesc” pentru sistemul capitalist, pentru că se asigură că oamenii de care ei au grijă vor putea munci în viitor, când şefii vor profita de munca lor.

Surse articol: revolutianarhista.wordpress.com

 

Reclame

Un imperiu care importă capital: Sifonarea resurselor naturale din lume de către SUA

29512873_1485954211526680_5746117493409724456_n

Născut în SUA, cu sediul în SUA, și servind SUA, FMI efectiv operează ca inspector internațional. Banca Mondială, Agenția internațională pentru dezvoltare (USAID) și alte organizații internaționale au fost create pentru a instuționaliza dominația financiară a Wall Street asupra întregii lumi, când dolarul și-a atins prima dată hegemonia mondială la finalul celui de-al doilea război mondial. Nu și-a trădat niciodată stăpânul.

România nu a făcut nimic pentru a opri avalanșa de străini, dar e la fel de adevărat că corporațiile imperialiste au folosit o arie șocantă de metode de demolare. Cu bombardamentul preliminar al FMI de a le facilita părtrunderea, unele întreprinderi au fost predate doar în urma unui simplu telefon, după ce acțiunile lor au fost devalorizate brutal pe piață în schimbul unei guri de oxigen sub forma de acțiuni sau pentru a mai face niște datorii cu care au fost cumpărate materii prime sau pentru folosirea patentelor, brandurilor sau altor invenții tehnice. Asemenea datorii, multiplicate de devalorizarea monedei – care obligă întreprinderile locale să plătească mai mult în moneda națională pentru creditele luate în dolari – devin astfel o capcană a morții. Dependența tehnologică costă foarte scump, expertiza tehnologică a corporațiilor include expertiza în arta de a devora vecinul.

Ca parte a structurii globale, firmele afiliate marilor corporații își permit luxul de a pierde bani timp de un an, sau doi, sau cât e necesar. Prețurile se prăbușesc și aceste firme stau la pândă și așteaptă ca victima să se predea. Băncile se alătură asaltului.

Resursele financiare din abundență ale companiilor afiliate celor din SUA, în vremuri în care lichiditatea pentru companiile naționale era foarte redusă a permis ca unele întreprinderi naționale să fie cucerite de interese străine. De fapt, scarcitatea de resurse financiare, accentuată de contracția impusă de FMI creditării interne, a sugrumat fabricile locale.

Sifonarea resurselor naturale către companiile afiliate celor din SUA este în mare măsură explicată prin proliferare a filialelor băncilor din SUA, care au apărut ca ciupercile după ploaie.

Ofensiva împotriva economiilor locale din țările satelit are legătură cu dezechilibrul cronic din plata deficitului din SUA. Invazia bancară a servit la a deturna economiile din țările controlate de SUA către întreprinderile SUA apărute în regiune, în timp ce întreprinderile naţionale sunt sugrumate.

Departamentele de relaţii publice ale diferitelor bănci din SUA care operează în străinătate fără nici o ruşine anunţă că scopul lor principal în ţările în care operează e de a canaliza economiile interne către corporaţiile multinaţionale, care sunt clienţii lor principali. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: ar putea o bancă din România stabilită în New York să captureze economiile naţioanle ale Statelor Unite? Bula se sparge: o asemenea obrăznicie e în mod explicit interzisă. Băncile din SUA, prin numeroase filiale, dispun de economiile din țările controlate de SUA cum au chef. Ţările controlate de SUA stă şi priveşte cum Statele Unite îi confiscă finanţele.
Organizațiile de credite internaționale ajută la distrugerea țărilor controlate de SUA slăbite ale industriei capitalizate naționale, și la solidificarea structurilor neocoloniale. ”Ajutorul” funcționează ca un filantropist care îi pune o botniţă unui porcuşor ca să nu mai poată mânca. Deficitul balanţei de plăţi din SUA este rezultatul chletuielilor militare şi al ajutoarelor străine, şi este o sabie critică a lui Damocles asupra prosperităţii din Statele Unite. În acelaşi timp, face ca prosperitatea din SUA să fie posibilă: imperialismul îşi trimite infanteriştii la înaintare pentru a salva dolarii monopoliştilor. Mai eficienţi decât infanteriştii sunt tehnocraţii şi împrumuturile pentru a extinde afacerile şi pentru a fura materiile prime şi pentru a confisca pieţele, pe măsură ce centrul global de putere al capitalismului exprimă un interes clar de identitate între monopolurile private şi aparatul de stat. Corporaţiile multinaţionale se folosesc direct de stat pentru a acumula, pentru a înmulţi şi concentra capitalul, pentru a aprofunda revoluţia tehnologică de militarizare a economiei, şi, prin diferite mijloace, pentru a reuşi în cruciada de a aduce toată lumea capitalistă sub controlul lor.
Banca de export-import (Eximbank), AID (USAID), şi alte organizaţii ma mici funcţionează după acest principiu, la fel cum funcţionează şi unele organizaţii internaţionale în care Statele Unite au hegemonie care nu poate fi atacată: Fondul Monetar Internaţional şi fratele lui geamăn International Bank for Reconstruction and Development (IBRD), şi Inter-American Development Bank (IBD). Acestea îşi asumă dreptul de a decide politica economică a ţărilor lumii, controlând cu succes băncile centrale ale acestor ţări şi guvernele lor.
Pun mâna pe toate datele secrete economice şi financiare, scriu şi impun legi şi interzic sau autorizează paşii propuşi de guvernele ale căror acţiuni ele le decid în cele mai mici detalii. Nu există caritate internaţională. Rolul ajutorului extern este în primul rând de a influenţa viaţa internă a unei ţări – economia SUA se ajută pe sine – şi a fost definit de nimeni altul decât de Roberto Campos când era ambasador pentru guvernul naţionalist brazilian al lui Goulart ca program de lărgire a pieţelor străine pentru a absorbi surplusul produs de SUA şi pentru a alina superproducţia din industriile exportatoare ale SUA. În primele zile ale Alianţei pentru Progres (o organizaţie controlată de SUA în America Latină cu scopul de a apăra politic supremaţia dolarului), Departamentul de comerţ al SUA a arătat că au fost create cu succes noi afaceri şi a surse de asigurare a forţei de muncă pentru întreprinderile private americane în 44 de state. În ianuarie 1968, preşedintele Johnson a asigurat Congresul că mai mult de 90 la sută din ajutorul extern dat de SUA în 1969 va fi folosit pentru a finanţa cumpărăturile din Statele Unite, şi că el personal şi direct a intensificat eforturile de creştere a acestui procent. În octombrie 1969, telegrame pline de declaraţiile lui Carlos Sanz de Santamarfa, preşedintele comitetului Inter-American al Alianţei, care a spus în New York că ajutorul s-a dovedit a fi o afacere excelentă pentru balanţa de plăţi a SUA, care ajunsese într-o situaţie critică finalul anilor 1950, împrumuturile au fost condiţionate de cumpărarea bunurilor industriale produse în SUA, care de obicei costau mai mult decât produsele similare produse în alte ţări.
Mai recent, anumite mecanisme au fost puse în practică, printre ele „listele negre”, pentru a vedea că creditele nu sunt folosite pentru exportarea de articole pe care Statele Unite le pot vinde pe pieţele din lume în condiţii competitive bune, fără a se recurge la autofilantropie. Au urmat „liste pozitive” care au făcut posibile vânzările cu „ajutorul” anumitor manufacturieri din SUA la preţuri de 30-50% mai mari decât aceleaşi produse din alte ţări. „Ajutorul strâns controlat” (numit aşa de documentul OAS citat mai sus) oferă „o subvenţie generală pentru exporturile SUA”.
Împrumuturile acordate de USAID și de organizațiile de credite internaționale, impun ca cel puţin jumătate din transporturi să fie făcute în avantajul SUA. Taxele de transport pe mare pe navele SUA sunt de două ori mai mari. Firmele de asigurări pentru marfa cumpărată și băncile prin care operațiunile sunt efectuate și ele sunt deținute de SUA.
Ajutorul USAID include jeep-uri şi arme moderne care să fie folosite de poliţie în protejarea “legii şi ordinii” din ţările colonizate. Nu degeaba o treime din credite poate fi plătită imediat în timp ce alte două treimi sunt condiţionate de aprobarea din partea FMI – ale cărui reţete în mod normal aprind focul tulburărilor sociale. Şi ca şi cum distrugerile provocate de FMI nu ar reuşi mereu, USAID în general aruncă în condiţiile impuse aprobarea unor legi specifice şi a unor decrete specifice. USAID e vehiculul principal de finanţare a SUA.
Pentru a cita un singur exemplu al acestui labirint de generozitate, comitetul Inter-american al Alianţei a obligat guvernul din Uruguay să semneze un angajament prin care veniturile şi cheltuielile instituţiilor de stat, şi politica oficială asupra tarifelor, salariilor şi investiţiilor trecea sub controlul acestei organizaţii străine (USAID).
Dar cele mai sinistre condiţii rareori apar în textele publicate ale contractelor şi angajamentelor, de obicei sunt ascunse în anexe secrete. Parlamentul din Uruguay nu a ştiut niciodată că în martie 1968 guvernul a fost de acord să limiteze exporturile de orez în acel an astfel încât ţara să primească făină de orez, porumb şi secară conform legii surplusului din agricultură din Statele Unite. Numeroase pericole sunt ascunse în ajutorul pentru ţările sărace. Teodoro Moscoso, care a fost preşedintele Alianţei pentru Progres, a mărturisit: „Statele Unite au nevoie de votul unei anumite ţări din ONU sau OAS, şi este posibil ca guvernul din acea ţară (în urma tradiţiei sacre a războiului rece şi a diplomaţiei de război) să ceară la schimb un preţ.”

USAID pregăteşte terenul pentru capitaliştii din SUA în multe modalităţi – de exemplu, prin cerinţa de a aproba înţelegerile care garantează investiţiile împotriva oricăror pierderi în urma războiului, revoluţiilor, insurecţiilor, sau crizelor monetare. În 1966, potrivit Departamentului de comerţ al SUA, investitorii privaţi din SUA au primit aceste garanţii în 15 ţări din America Latină pentru 100 de proiecte care totalizau mai mult de 300 de milioane de dolari, sub programul de garantare a investiţiilor al USAID.

Banca Mondială şi FMI funcţionează pentru a-şi atinge scopurile comune, au fost create împreună la Bretton Woods. Statele Unite deţin o pătrime din toate voturile în Banca Mondială: 22 de ţări din America Latină au mai puţin de o zecime. Banca Mondială răspunde la ce îi cere Statele Unite aşa cum un fulger răspunde tunetului. Aşa cum Banca explică, cele mai multe împrumuturi sunt pentru construirea de drumuri şi alte linii de comunicaţii, şi pentru dezvoltarea surselor de energie electrică, o condiţie esenţială pentru dezvoltarea întreprinderilor private. De fapt, aceste proiecte de infrastructură facilitează transferul de materii prime din ţările sărace. Banca Mondială crede că în cea mai mare măsură posibilă industria competitivă ar trebui să fie lăsată în seama întreprinderilor private.

Banca Mondială impune interdicţii absolute către întreprinderile deţinute de stat, şi după ce s-a asigurat că participarea guvernului nu va afecta negativ expansiunea iniţiativei private şi a întreprinderilor private. Împrumuturile sunt condiţionate de aplicarea formulei a FMI şi sunt incompatibile cu politicile de control asupra profiturilor întreprinderilor, „atât de restrictive că utilităţile nu pot opera pe o bază solidă, ca să nu mai vorbim de dezvoltarea lor.”

Din 1968, Banca Mondială a canalizat într-o măsură considerabilă împrumuturile sale către promovarea controlului reproducerii, planurilor educaţionale, agro-afacerilor, şi turismului. Ca oricare alt bandit înarmat al marilor finanţatori, Banca este şi un instrument eficient de extragere a beneficiilor pentru anumite cercuri specifice. Preşedinţii ei din 1946 încoace au fost oameni de afaceri proeminenţi din SUA (şi din aparatul militar al SUA). Eugene R. Black, preşedintele din 1949 până în 1962, a devenit ulterior director al mai multor corporaţii private, una dintre care – Electric Bond and Share – este cel mai mare monopolist din lume de energie electrică. Potrivit lui Black, „ajutorul străin stimulează dezvoltarea de noi pieţe în străinătate pentru companiile americane, şi orientează economiile naţionale către un sistem de liberă iniţiativă în care firmele americane pot să prospere.”

Din întâmplare sau din alt motiv, în 1966, Banca Mondială a forţat Guatemala să accepte „o înţelegere între gentlemeni” cu Electric Bond and Share ca o condiţie pentru a implementa proiectul hidroelectric Jurun-Marinala: înţelegerea însemna că Guatemala era obligată să plătească acestei companii o indemnizaţie foarte mare pentru posibile pierderi în locul de construcţie din bazinul râului, pe care compania l-a primit cadou de la guvern cu câţiva ani înainte, şi includea angajamentul statului să nu intervină în politica de fixare a preţurilor la electricitate de către Electric Bond and Share.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială în 1967 a forţat Columbia să plătească o indemnizaţie de 36 de milioane către Electric Bond and Share şi către compania afiliată Compania Colombiana de Electricidad. Trei preşedinţi ai Băncii Mondiale sunt vedete în constelaţia de putere a Rockefeller. John J. McCloy, care a fost preşedinte din 1947 până în 1949, s-a mutat pe fotoliul de preşedinte al Chase Manhattan. Succesorul său, Black, a trecut drumul în direcţia opusă, venind din consiliul de directori ai Chase ca preşedinte al Băncii Mondiale. Black a fost urmat în 1963 de un alt om al Rockefeller, George D. Woods.

Din întâmplare sau din alte motive, Banca Mondială participă direct la cea mai mare afacere a lui Rockefeller. Europa nu e cu mult în urmă. Piaţa comună europeană se bazează pe taxele de import pentru a apăra preţurile mari interne ale produselor sale agricole, şi în acelaşi timp acordă subvenţii pentru acele produse pentru a le exporta la preţuri competitive: finanţează acste subvenţii din ceea ce obţine din taxele impuse importurilor. Astfel ţările sărace îi plătesc pe competitorii lor bogaţi să facă concurenţă împotriva lor.

Principalul motor al comerţului exterior rămâne în mâinile concernelor din SUA sau din Europa, care orientează politicile comerciale ale altor ţări. Această coordonare eficientă a activităţilor globale, cu totul în afara basmelor privind „jocul liber al forţelor pieţei”, poate fii tradusă în profituri mari pentru acţionari.
Industria auto este un exemplu edificator în acest sens. Ţările sărace oferă forţă de muncă extrem de ieftină şi din abundenţă şi o politică oficială care în orice mod favorizează expansiunea cadourilor în schimbul investiţiilor – pământ care le e oferit companiilor, preţuri privilegiate la electricitate, reduceri din partea statului la vânzarea pe credit, bani care pot fi accesibili foarte uşor; şi ca şi cum toate acestea nu ar fi destul, unele ţări au şi scutit companiile de impozite pe venituri sau pe vânzări.

Controlul pieţei este mai degrabă facilitat în avans prin prestigiul magic care e ataşat acestor companii străine, în ochii claselor de mijloc, în urma modelelor şi brandurilor promovate de campaniile publicitare globale. Totuşi, departe de a face maşinile produse  mai ieftine decât cele produse în fabricile deţinute acasă de aceste companii, toţi aceşti factori le fac dimpotrivă chiar mai scumpe.

E adevărat, pieţele din ţările sărace controlate de SUA sunt mai mici, dar la fel de adevărat e că în aceste ţări apetitul corporaţiilor pentru profituri e mai uriaş decât oriunde în altă parte.

Un Ford Falcon făcut în America Latină costă de trei ori mai mult decât unul făcut în SUA, un Valiant sau Fiat făcut în Argentina costă mai mult decât dublu în SUA sau în Italia, şi acelaşi lucru e valabil şi pentru relaţia dintre un Volkswagen produs în Brazilia şi preţul la care e vândut în Germania.

Creşterea exporturilor, a căror putere de cumpărare se micşorează, implică salarii de foamete. Sărăcia masivă, este cheia succesului pentru profituri pe care concernurile străine le extrag pentru a le trimite în conturile lor sediile centrale din SUA. Exploatarea sălbatică a muncitorilor la frânghia călăului: deschide poarta pentru prăduirea comisă de monopolurile străine.

Dieta populaţiei sănătoasă din țările sărace controlate de SUA s-a deteriorat pe măsură ce străinii au cucerit tot mai mult teritoriu.

În zilele noastre, populaţia din Peru produce produse din peşte foarte bogate în proteine, pentru vacile din Statele Unite şi Europa, dar proteinele sunt în mod straniu absente din dieta celor mai mulţi oameni care trăiesc în Peru. Fabrica afiliată Volkswagen din Elveţia plantează un copac pentru fiecare maşină pe care o vinde – ce gest ecologic plin de graţie – în timp ce afiliata Volkswagen din Brazilia taie mii de hectare de păduri.

Azi, corăbiile cu sclavi nu mai străbat oceanul. Astăzi stăpânii de sclavii operează de la FMI-Banca Mondială-Comisia Europeană: salarii africane, preţuri europene.

Ce altceva sunt loviturile de stat din țările sărace dacă nu episoade succesive în războiul de prădare? Concernele străine exploatează forţa de muncă ieftină locală şi din abundenţă, creditele nelimitate, scutirile de taxe, şi resursele naturale care îi aşteaptă pe o tavă de argint.

Legile pieţei internaţionale sunt astfel reproduse în micro-lumea din viaţa fiecărui muncitor din ţările sărace controlate de SUA Pentru muncitorii care au „norocul” să conteze pe o slujbă regulată, ziua de lucru de 8 ore există numai pe hârtia moartă a legii scrise. Adesea ei de fapt muncesc 10, 12 chiar 14 ore, şi nu mai au nici măcar duminicile libere.

Simultan, accidentele la locurile de muncă au înmulţit numărul trupurilor umane oferite ca sacrificii pe altarul profiturilor corporațiilor şi a băncilor. Sistemul capitalist ar vrea să fie confundat cu ţara. Sistemul este ţara, spune propaganda oficială care îi bombardează pe cetăţeni zi şi noapte. Duşmanul sistemului devine astfel un trădător de ţară. Capacitatea pentru indignare împotriva nedreptăţii şi o dorinţă pentru schimbare sunt dovezi ale dezertării.

Extrase din cartea ”Venele tăiate ale Americii Latine” de Eduardo Galeano