Cazul tânărului care şi-a filmat propria sinucidere în direct m-a emoționat mult

Screenshot_2019-08-15 Bogdan Lucian

Un tânăr român din Deva care locuia în Germania a ales să transmită în direct pe Facebook momentul când mergea cu viteză foarte mare la volanul dubei pe care o conducea, dorind să-şi ia viaţa. Din păcate, impactul cu un tir a fost mortal. Atenţie, imagini cu impact emoţional puternic.

Bogdan Claudiu, în vârstă de 22 de ani, care lucra în Germania, trecea printr-o depresie după ce iubita lui l-a anunţat la telefon că îl părăseşte.

În timp ce era la volan, într-un moment necugetat, începe să accelereze, apoi să transmită live pe Facebook, transmiţând în acelaşi timp un mesaj către părinţii lui şi către fosta lui iubită.

Un mesaj foarte trist care avea să anunțe o adevărată tragedie. Aflat la volanul unei dubițe pe o autostradă din Germania, șoferul român a decis să se sinucidă și să transmită totul în direct, motivul acestei dramatice decizii fiind faptul că iubita sa l-a părăsit.

„Astăzi mi-a dat o veste foarte dezamăgitoare. Mi-a spus că ea nu mai vrea nimic, nu mai vrea nimic cu mine. Mi-a spus că ea se desparte de mine. Mi-a spus că ea nu mai vrea să aibă nicio legătură cu mine. Mi-a spus că nu mai vrea nimic cu mine, după trei ani de relaţie, după ce am aşteptat atât. După câte am îndurat, după câte am sperat, după câte speranţe mi-am făcut, ea îmi spune că nu mai vrea nimic cu mine. În schimb, vrea cu altcineva, cu Iulian, un băiat foarte de treabă…”, spune Claudiu în video transmis în direct pe Facebook, care ulterior a fost șters.

După aceste cuvinte urmează lacrimi și înjurături la adresa lui Iulian, apoi anunță că vrea să moară.

„Am să vă blestem și apoi am să vă… am să vă… nu știu ce am să vă fac”, continuă tânărul în lacrimi. „O să vă duceți dracu’, și am să… nu știu, eu am să mă duc la fel… eu vreau să mor, nu mai vreau să trăiesc. Nu mai vreau nimic, absolut nimic. Tot ce-am vrut eu a fost ea. Ea! Pentru ea am luptat, pentru ea am lucrat, pentru ea tot, iar ea astăzi îmi spune că gata, s-a terminat. Dacă s-a terminat astăzi, se va termina cu totul. Ea fost totul meu, a fost tot ce-am avut eu sfânt pe lumea asta. Tot ce-am iubit eu a fost ea. Pe ea am iubit-o mai mult ca orice pe lumea asta. Ea a fost viața mea, este viața mea. Nu o rog altceva decât să aibă grijă de Sasha, să-l iubească pe Sasha și să-i fie alături. Bărbați o să-și găsească, e treaba ei câți și cum. Nu mă interesează, nu mai îmi bat capul. Eu astăzi am să plec…”, spune tânărul în înregistrarea video.

„I-am promis ei, nu o dată, de o sută de ori… i-am spus: nu mi-e frică de moarte. Vreau să văd moartea, vreau să văd dacă e chiar așa cum spune lumea că e ușor să mori…. Oare a să aibă vreodată un regret?! Mi-a spus în față, mi-a spus că ea nu mă iubește, nu simte nimic pentru mine…”, mai adaugă băiatul care, conform unor surse din presa românească se pare că are doar 22 de ani.

Șirul reproșurilor față de fosta sa iubită continuă pentru câteva minute îndelungate, iar mesajul de adio se termină în mod tragic, cu tânărul nostru conațional ieșind de pe autostradă și intrând cu mașina în spatele unui TIR.

Totul s-a întâmplat în seara zilei de luni, 5 august 2019, în jurul orei 20:30 (ora Germaniei) iar telefonul tânărului a continuat să transmită în direct mai multe minute după ce a intrat cu mașina în TIR, până când polițiștii germani ajunși la locul tragediei au observat și au oprit transmisia.

Potrivit celor relatate de familia lui Claudiu pe Facebook, tânărul a murit în urma acestui gest disperat. Din video se poate observa că tragedia a avut loc pe o autostradă, aproape de localitatea Neufahrn din landul Bavaria.

Potrivit familiei, românul şi-a pierdut viaţa la spital, câteva ore mai târziu.

Reclame
De bogdanlupu Publicat în Știri

De ce se sinucid tinerii?

Screenshot_2019-08-15 Bogdan Lucian.png

Cum si de ce se sinucid oamenii

Pentru unii act de onoare, pentru altii urmare a unei boli psihice sau decizie luata din impulsivitate, sinuciderea este una din principalele cauze ale mortii in randul tinerilor.

In anii 50 recurgeau la suicid doar 10 oameni din 100.000 la nivel mondial, iar majoritatea erau barbati in varsta. La mijlocul anilor ’90, din 100.000 de persoane 18 se hotarau sa moara, majoritatea fiind adulti tineri.

In prezent, suicidul este intre primele trei cele mai importante cauze ale mortii la persoanele intre 15 si 44 de ani.

Metodele preferate de suicid variaza de la o tara la alta. In SUA, principala metoda de suicid este impuscarea. In Germania, multi oameni aleg sa se arunce in fata trenului, o metoda de suicid foarte eficienta.

In mod suprinzator exista si oameni care isi pun capat zilelor prin accidente de masina. Totusi, nu se poate spune cat de frecvente sunt aceste intamplari caci foarte rar se poate face diferenta intre accident si sinucidere.

Orice informaţie cu privire la sinucidere este o veste tragică şi extrem de dureroasă pentru orice om.

Pentru a înţelege suferinţa şi cauzele sinuciderii tebuie să păşim dincolo de rezulatatul final. Trebuie să ne întrebăm care au fost motivele pentru care o persoană a ales să-şi determine finalitatea proprie. Este incorect să afirmăm că Dumnezeu este Cel care iniţiază sau acceptă astfel de fenomene. Dumnezeu nu este un terorist sau un măcelar. Dumnezeu nu este de acord cu sinuciderea, astfel, El nu este cauza pentru care sute de tineri aleg să se sinucidă.

În acelaşi timp, idea că Dumnezeu încearcă o familie cu atâtea necazuri este doar o fabula. În astfel de circumstanţe trebuie să realizăm că Dumnezeu este un Dumnezeu creator şi iubitor. Mult mai mult, Dumnezeu este şocat atunci când cineva alege să îşi ia propria viata, şi asta datorită faptului că viaţă trebuie trăită şi nu distrusă. Desigur, trebuie să fim extrem de atenţi la cauzele şi motivele care au condus o persoană spre un act atât de desfigurant. Deseori aceste motive sau cauze se îndreaptă spre oameni şi nu Dumnezeu. Problemă majoră este că omul nu este gata să-şi rescunoasca vinovăţia.

Până în prezent una dintre cele mai ridicate cauze al sinuciderii este familia şi contextul familial. Anturajul şi socializarea familială inadegvata (deseori) este una dintre cele mai fatale rezultate nedorite. Pentru o persoană tânără care realizează că viaţă este atât de fragedă, în orice circumstanţă s-ar află, se va asigură că este atentă la acest aspect extrem de important. Totuşi, într-o lume disperată şi distortionata, părinţii sunt responsabili de educaţia pe care o oferă copiilor despre pericolele exsistente înaintea acestora.

Cu toate că familia ar trebui să fi contextul în care suntem protejaţi de orice fenomen periculosa, chiar în cadru acesteia pornesc războaiele argumentelor ucigătoare. Aceste războaie nu au ne-apărat tangente fizice, însă, fără să eşuăm, trebuie să recunoaştem că luptele emoţionale sunt cele mai periculoase. În aceste bătălii emoţionale cuvintele devin săgeţi sau gloanţe ucigătoare. Subminarea identităţii, oricărei persoane, va rezultă în decizii fatale. Anturajul familial contribuie la extinderea sau la stoparea acestui fenomen în familiile noastre.

Nu este surprinzător când observăm în Evanghelii că primul aspect criticat de Hristos a fost asupra societăţii, şi asta pentru că nu aveau grijă de nevoile fizice şi emoţionale ale oamenilor existenţi în contextul acesteia. Desigur, atunci când ne referim la societate, ne referim la cadrul educaţional, cadrul spiritual (biserică), cadrul juridic şi aşa mai departe.

Într-un context în care o persoană tânără descoperă că nu are nici un scop sau o şansa de a supravieţuii, tendinţa oricărei persoane este de a aplea la ceea ce oferă o alinare temporară sau chiar finală.

A două cauza pentru care sinuciderea este în continuă creştere se datorează faptului că ţinerii sunt consitenti că nimeni nu îi ascultă. Dacă nimeni nu-i ascultă, asta înseamnă că ţinerii sunt marginalizaţi şi chiar supra dozaţi.

Observăm din această instanţă că nu Dumnezeu este de vină, ci noi, cei care facem parte din această societate dezorientata. Unul din motivele pentru care se sinucid ţinerii atât în România cât şi în alte ţări, este cauzat de presinunil.

Dacă dorim să stopăm acest fenomen neplăcut, trebuie să acceptăm că a sosit vremea să ne întoarcem spre o normalitate în societatea în care am fost aşezaţi. În acelaşi timp trebuie se fim capabil să controlăm şinele nostru. În final, trebuie să arătăm că fiecare tânăr are un scop şi un ţel în viaţă. Biserica trebuie să asculte cu mare atenţie la semnalele emoţionale şi spirituale cu care tânără generaţie se confruntă.

Trebuie să ne gândim care a fost starea sufletească a celui care a hotărât să-şi ia viaţa. De multe ori ne grăbim să judecăm, analizând la rece viaţa şi gesturile care au precedat sinuciderea. Dacă cel care s-a sinucis ar fi fost cineva foarte apropiat nouă am fi fost mult mai rezervaţi în afirmări şi nu ne-am mai grăbi să spunem aşa repede că sufletul celui mort se va duce în iad. Nimeni nu poate şti cu siguranţă ce era în sufletul unui astfel de om, ce zbucium şi întristare apăsătoare l-au cuprins.

De obicei oamenii îşi iau viaţa din cauza problemelor materiale, a deziluziilor în dragoste, a singurătăţii sau a suferinţelor trupeşti insuportabile. Este evident că astfel de oameni nu au o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu participă la viaţa Bisericii, căci altfel vocea conştiinţei i-ar fi înspăimântat iar conştientizarea existenţei unei judecăţi a faptelor noastre după moarte în faţa lui Dumnezeu ar fi reprezentat deasemenea un puternic argument în favoarea vieţii. Oamenii care fac astfel de gesturi nu au o imagine clară a ceea ce se v-a întâmpla după moarte dar consideră moartea ca o soluţie.

Părintele Dorin spunea foarte frumos, condamnând sinuciderea: „viața nu mai e văzută ca darul lui Dumnezeu pentru ca noi să ne mântuim, ci e, de foarte multe ori, doar amfiteatrul patimilor noastre.” iar Sfântul Talasie în Filocalie spune că „întristarea cea de ocară e pricinuită de lipsa plăcerilor. Cel ce le dispreţuieste pe acestea petrece neîntristat.”

Gestul sinuciderii aparţine unui om împătimit, plin de păcate, mândru şi egoist care-şi vede împlinirea vieţii doar prin sine şi nu iubind pe ceilalţi. Să zicem că mie nu-mi este bine şi sunt trist şi am o gramadă de probleme, dar soţia mea, copiii mei, părinţii mei, prietenii mei, toţi sunt bine, sunt sănătoşi şi se descurcă. Dacă este aşa atunci eu de ce să-mi iau viaţa în loc să le cer ajutorul. De ce să nu plâng pe umărul lor, de ce să nu strig în gura mare: „Fraţilor ajutaţi-mă că nu mai pot !”. Dacă nu mai pot face faţă problemelor de ce să nu mă uit la cer şi să strig către Dumnezeu, chiar dacă n-am făcut asta niciodată: „Doamne, dacă exişti, ajută-mă!”.

Dacă cel rău mi-a dat acest gând al sinucidereii, de ce să nu mă uit la oamenii din jurul meu care poate suferă mai mult decât mine: la cerşetori, la săracii care dorm în frig şi ploaie pe stradă, la oamenii fără mâini sau fără picioare, la surzi, la muţi, la orbi, la bolnavii mintal, la văduve, la orfani, la cei cu boli incurabile… Cu siguranţă cineva în lumea aceasta suferă mai mult decât mine, şi poate nu numai cineva, poate sunt mii şi zeci de mii de oameni. Suferinţa e proprie tuturor oamenilor de pe pământ, nimeni nu este străin de ea.

Dacă toţi suferim dar continuăm să ne ducem viaţa aşa cum o avem, pentru ce să nu nădăjduiesc şi eu împreună cu ceilalţi că va veni o vreme când toţi vom sta la judecată, când Dumnezeu va face dreptate pe pământ, când cei buni vor merge în Împărăţia Cerurilor unde „nu este nici întristare, nici durere, nici suspin ci viaţă fără de moarte”, iar cei răi, cei egoişti, cei plini de păcate vor merge în iad. Sinuciderea este un gest care arată neîncrederea în purtarea de grijă al lui Dumnezeu. Sinuciderea este o faptă care arată şi neîncrederea în ajutorul oamenilor de lângă tine.

Sinuciderea este un gest egoist, este un fel de a rezolva lucrurile singur, desi fiind vesnici, moartea nu ne scapa de suferinta sufleteasca ci doar ne amageste ca ne-ar scapa. Doar Hristos Domnul a reuşit acest lucru, doar El a omorât moartea prin moarte. Dar El a reuşit asta pentru că nu este doar om, ci este şi Dumnezeu. Eu nu pot nimic singur, căci sunt doar om, am nevoie şi de Dumnezeu pentru a învinge suferinţa.

„Adesea ne întrebăm: Ce se întâmplă cu sufletul celui care se sinucide? Răspunsul, din păcate, este unul singur. Sinucigaşul, fie că a fost creştin sau ateu, are parte de iad. Da! Şi creştinul care toată viaţa a frecventat Biserica, s-a spovedit, s-a împărtăşit, a fost milostiv, dar s-a sinucis, liber consimţind, are parte de iad. Şi Iuda a fost apostol şi, cu toate acestea, gestul lui nu l-a absolvit de chinurile iadului. Chiar a coborât în noaptea infernului cu pâinea de la masa Cinei. Nu a aflat clemenţă din partea lui Dumnezeu pentru ca nici nu a vrut. Petru ar fi putut să recurgă şi el la un astfel de gest necugetat, în noapte lepădării, numai că el, în ciuda căderii sale, şi-a ales o altă cale de rezolvare – pocăinţa, de altfel – singura în măsură să dizolve păcatul, cum spune Sfântul Ioan Casian. În ceea ce-l priveşte pe Iov, el a fost îndemnat de soţia sa să-L blesteme pe Dumnezeu, ca să scape de viaţa şi de problemele lui. Săraca, avea un mod păgubos de a gândi. Însă Iov, contrar dorinţei soţiei sale, L-a căutat pe Dumnezeu în cele mai adânci încercări ale vieţii lui. Da, în încercări nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi.” (Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor).

Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare

Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei în viaţa omului?

Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Ea este păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim Aghioritul. Urmările deznădejdii duc pe om la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea, asemenea lui Iuda.

De ce îşi pierd unii oameni nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere?Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun.

Cum trebuie combătute păcatele deznădejdii şi ale sinuciderii? Ce ne învață Sfinţii Părinţi în această privinţă? Pot fi pomeniţi la sfintele slujbe asemenea oameni?

Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5, 13; Iuda 20). Orice rugăciune stăruitoare este „lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii” (Filocalia, vol. IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuv. 28). Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii prin spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele şi dumnezeieşti Taine; cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul când au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Pravila Bisericească de Protos. Nicodim Sachelarie, manuscris, pag. 291- 292).

Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește

În ultimul timp tot mai mult auzim de depresie şi consecinţele acesteia. Statisticile şi constatările sociale, medicale şi teologice vorbesc de creşterea numărului celor ce cad în depresie sau deznădejde, cum ar fi mai potrivit să-i zicem.

Depresia sau deznădejdea este o stare de tristeţe şi amărăciune a minţii şi a inimii deopotrivă, cauzată de diferite situaţii, de cele mai multe ori materiale şi sociale, decât spirituale şi duhovniceşti. În viaţa fiecărui om există momente dificile, care generează în suflet o stare de profundă tristeţe. Moartea unei rude, un eşec profesional ori un moment de cumpănă reprezintă situaţii în care psihicul nostru este pus la încercare. Un studiu recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că depresia a devenit a doua boală de pe planetă, pe alocuri întrecând chiar şi boala cancerului. Această preconizare este înfricoşătoare. De aceea, este absolut necesar să ştim cum putem preveni această boală, considerată şi păcat, şi cum putem să ne vindecăm de ea, în cazul în care aceasta s-a instalat deja în noi.

 

Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi înţelegem că deznădejdea este o capcană periculoasă pusă înaintea omului de către diavol, prin care acesta vrea să distrungă difinitiv pe om.Astfel, vicleanul deavol întâi aduce în mintea şi inima omului tristeţe pentru perderea unui oarecare lucru sau persoane, pentru insucces şi nerealizări în viaţă etc.. Dar de fapt: „Deznădejdea – spune părintele Alexandu Schmemann – este imposibilitatea omului de a vedea ceva bun sau pozitiv în tot ce are şi în cele care i se întâmplă. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească”.Într-o frumoasă scriere intitulată „Cuvinte de nădejde celor fără de nădejde”, părintele Arsenie Papacioc, vorbind despre tristeţe şi deznădejde zice: „Deavolul creează mai întâi o stare de agitaţie, apoi îţi aduce tristeţea, după care te împinge la deznădejde. Deci încercaţi pe cât puteţi să nu vă agitaţi şi mai ales să nu fiţi trişti. Când sunteţi trişti, gândiţi-vă aşa: Stai, că este ceva drac aici!”

Tot părintele Asenie Papacioc zie: „Nici o nenorocire nu înseamnă ceva foarte greu şi de nesuportat pentru omul credincios. Credinţa te face să stai în picioare, oricât de mari ar fi vânturile”. Atât din cuvintele acestui părinte duhovnic, cât şi din învăţătura multor Sfinţi Părinţi înţelegem că deznădejdea îşi găseşte uşor locul acolo unde credinţa este slabă sau lipseşte.

Pe oamenii slabi în credinţă sau în genere necredincioşi, deavolul îi întristează şi-i duce în deznădejde când aceştea nu au succes în afacere, când nu au banii, casa, maşina şi bunurile care şi le doresc. Iar pe cei credincioşi şi chiar foarte credincioşi, deavolul ai atrage în tristeţe şi deznădejde printr-o altă cursă, una duhovnicească şi anume, după cum spune Cuviosul Efrem Sirul: „În sufletul celor credincioşi, care ca şi oameni, au săvârşit un oarecare păcat, deavolul aduce o tristeţe peste măsură şi o deznădejde otrăvitoare, precum că Dumnezeu nu ne mai iartă păcatul”. Prin urmare, deavolul caută cu orice preţ să ne despartă de Dumnezeu prin deznădejde, căci cel întristat peste măsură şi căzut în depresie – deznădejde – nu mai crede în Dumnezeu, zicându-şi oarecum: nu mă mai scapă şi nu mă mai ajută Dumnezeu. Or, un credincios adevărat ştie că Dumnezeu e atât de bun şi blând că te ajută şi te scapă din orice greu, doar să crezi şi să te rogi Lui.

Omul trist şi disperat este lipsit de Harul lui Dumnezeu, iar în locul acestui har vine o forţă demonică care îl duce pe om, ca şi cum într-o căutare de alinare, dar de fapt îl duce din rău în mai rău. O începe cu băutura, cu drogurile, iar unii sfârşesc prin sinucidere. Părintel Arsenie Papacioc ne mai spune: „Ca să trecem nevătămaţi peste toate încercările pline de tristeţe, trebuie să fim întăriţi de harul lui Dumnezeu, dătător de mângăiere, fericire şi bucurie. Iar Harul lui Dumnezeu nu vine unde-i mâhnire, ci unde-i linişte sufletească”. De aceea să ne păstrăm calmul şi liniştea în orice împrejurare, să nu disperăm la orice adiere de „vânt”.

Părintele Teofil Pârâianu, mare duhovnic de la Sâmbăta de Sus care, deşi toată viaţa sa a fost orb, nu a disperat niciodată şi, ori de câte ori îl vedea-i, era bucuros şi radia o stare de mângâiere şi pace sufletească. Acest părinte spunea: „Trebuie să luptăm cu înverşunare împotriva duhului întristării, căci acest duh întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Iar când duhul acesta viclean dă năvală asupra sufletului îl întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie să-şi facă rugăciunile cu osârdie, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele citiri, nu mai rabdă pe oameni, îi pricinuieşte scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea tulbură sufletul, îi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte, legându-l de gândul deznădejdii”.

Deci cel întristat, disperat şi depresiv vădeşte în viaţa sa nu doar lipsa unei bărbăţii şi-a unor calităţi umane deosebite, ci întâi de toate scoate în evidenţă lipsa credinţei, a nădejdei şi dragostei în Dumnezeu.

În încheiere aş menţiona cuvintele spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit prin mila lui Dumnezeu”. Astfel, judecând corect, după învăţătura Sfinţilor Părinţi nu lipsa unor lucruri cauzează tristeţea şi deznădejdea, ci tocmai tristeţea şi deznădejdea aduc lipsa în viaţa noastră a tot ce înseamnă bun, frumos, mângâitor şi plin de pace.

Preotul Ştefan RÎMBU

Avand in vedere ca multi din copii si tinerii zilelor noastre datorita diferitelor dependente digitale au devenit depresivi si nu putini din ei sunt ispititi de ganduri de sinucidere si chiar tentative pe fondul unor dezamagiri.

Mereu m-am intrebat cand am auzit de sinuciderea unui copil, adolescent sau tanar cum e posibil ca ei sa faca asa ceva.

Gandul sinuciderii il au numai o parte (mica) dintre adolescenti si anume cei care au avut diferite dezamagiri sau frustrari dar si ceilalti in lipsa fricii de iad cand vor avea in viitor o dezamagire sentimentala sau chiar mai putin (un adolescent de 14 ani s-a spanzurat doar pentru ca parintii nu au putut sa-i cumpere o pereche de blugi in urma cu un an si jumate), vor apela la sinucidere ca cel mai la indemana.

Eu văd drept cauză a depresiilor de acest fel necredinţa în Dumnezeu.

Ceea ce mi se pare revoltator este reactia celor din jur pentru ca de obicei, pana sa reuseasca, sinucigasul incearca de cateva ori. De cele mai multe ori prietenii stiu, parinti nu intotdeauna dar prietenii sau partenerul stiu. Si nu prea fac mare lucru se pare, am auzit si de prieteni care au dat sinucigasului o carte cu tehnici cat mai bune de sinucidere.
E doar o forma de inconstienta/nepasare de aproapele.

Atunci cand un tanar are probleme si nu-l cunoaste pe Dumnezeu, i se pare ca raspunsul l-a problemele lui este sinuciderea, din pacate.

Vad in jurul meu tristete, camuflata in diverse forme; unii sunt tristi cu zambetul pe buze, altii sunt tristi in plina reusita sociala. Lipsa credintei , viata ta si a celor din jur, sistemul de valori tot mai straine de legile lui Dumnezeu.

Sper ca Dumnezeu sa aiba grijia de inimile noastre firave si sa ramana cu noi, oricat de mult l-am alunga prin faptele si necredinta noastra.

Nu intamplator se spune ca deznadejdea este un pacat impotriva Sfantului Duh. Iar pacatele impotriva Sfantului Duh sunt foarte mari. Sa fugim de deznadejde indiferent cat de grele ar fi momentele prin care trecem. Razboiul se pierde pe plan psihic. Daca-i lasam vrajmasului cale libera, apoi sa nu ne miram de ce e in stare sa faca cu sufletele noastre.

Adolescentii (ca si adultii) care aleg sa Il scuipe astfel pe Dumnezeu in fata ajung aici fiind victime ale invataturilor gresite. Ignoranta si absurdul contribuie decisiv la ajungerea in robia pacatului deznadejdii, care precede sinuciderea. Diavolul ispiteste, omul ii spune „Da” sau „Nu”, dupa caz.

Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri.. 

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

„Dumnezeu nu trădează niciodată”

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

„Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a „se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

„Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”

– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

„Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace „pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

Surse:

https://ortodox.md/parintele-pantelimon-de-la-manastirea-oasa-depresia-apare-atunci-cand-oamenii-nu-si-mai-inteleg-menirea-pe-acest-pamant/

10 AUGUST ȘI POLITICA HIENELOR: IOHANNIS, PNL, USR!

67787261_362916711290668_3356563245866418176_n

Se împlinește un an de când întreaga propagandă iohannisto-sorosisto-globalisto-neomarxistă a organizat diversiunea din Piața Victoriei. Cu cel puțin o lună înainte, toate gurile de foc ale aparatului – Realitatea TV, Digi24 în special și reteaua de milioane de conturi facebook, cu contribuția directă a tuturor structurilor de partid ale PNL și USR, începuseră provocarea, chemarea la violență și la ocuparea sediului Guvernului prin forță.

A fost vorba, fără niciun fel de discuție, de organizarea unei LOVITURI DE STAT, sub pretextul unei REVOLTE A DIASPOREI! Caracterul de acțiune organizată în laboratoare a fost vădit încă înainte de eveniment, iar comportamentul complice al SRI – prin inacțiune și refuzul de informare, dar, cum s-a văzut mai târziu, și prin posibile acțiuni subterane -, a fost vădit pentru orice observator avizat.

Ca un corolar, ca din întâmplare desigur, erau prezente marile agenții de presă și televiziuni europene și globale, pregătite să transmită în direct ”revoluția” din România!

Lovitura de stat a eșuat! Dar nu pentru că Jandarmeria ar fi apărat Guvernul, cum s-ar crede! Acest lucru a fost luat în considerare de la bun început de organizatori. Ci, pentru că populația nu a aderat la acțiune, pentru că manipularea nu a avut sprijin popular. Dacă în Piată ar fi fost prezenți 150.000 – 200.000 de participanți, nu s-ar fi putut face nimic, pentru că dezordinea provocată de violențe ar fi făcut inutilă intervenția: din contră, intervenția ar fi creat un și mai mare haos, ca o instigare în plus. Cei 50.000 – 70.000 de participanți n-au făcut masa critică.

Evident că în Piață n-au fost mai mult de 2.000 – 4.000 de oameni veniți din diaspora, restul fiind sau grupuri politico-civice organizate, sau persoane care au căzut pradă uriașei manipulări.

Eșecul loviturii de stat trebuia acoperit, ulterior, cu o altă diversiune, prin culpabilizarea Jandarmeriei. Însuși Iohannis a cerut, imediat după eșecul acțiunii, punerea sub acuzare a șefilor instituțiilor, iar Augustin Lazăr – procurorul torționar – a executat de îndată.

Au fost alertate, de asemenea, toate instituțiile europene, care au urlat în cor, situație care nu a avut loc, de pildă, în cazul ”vestelor galbene”, unde Jandarmeria franceză a acționat cu brutalitate, zeci de persoane murind în timpul violențelor. Când europarlamentari români au cerut același tratament ca în România, Timmermans și Juncker au spus: niet!

Așteptăm azi un nou 10 august, folosit pentru lansarea candidaturii lui Klaus Iohannis de către PNL. Îngrozitor! Nici vorbă despre program politic al prezidențiabilului! Ei își construiesc întreaga strategie pe același scenariu: URA ȘI VIOLENȚA! Aceasta este democrația? Ce bestii!

PNȚCD cheamă la vigilență și calm și denunță practicile nedemocratice ale lui Iohannis, PNL și USR, care instigă la violență pentru preluarea puterii de stat, călcând în picioare Constituția!

Aurelian Pavelescu, președinte PNȚCD: sursa 

Sunt Facebook si Google noile puteri colonialiste?

20180120_LDD001_0

Caracteristicile principale ale colonialismului sunt 1) lipsa posibilitatii de alegere si 2) lipsa puterii: puterea colonialista impune o dictatura, fie formal, fie informal, care reduce optiunile rezidentilor si le limiteaza puterea de a ocoli sau inlocui regimul colonialist.

In clasica Economie de Plantatie a colonialismului fatis – subiect despre care am discutat de numeroase ori aici -, rezidentilor li se elimina orice alta alternativa in afara de cea a lucra pe plantatie si a-si cumpara produsele de la magazinul acesteia. Aceasta constrangere nu trebuie sa fie neaparat directa; regimul colonialist isi poate lasa rezidentii fara putere si optiuni prin crearea imposibilitatii de a trai fara cash, de exemplu, oferindu-le mai apoi o sursa de munca platita: plantatia.

Odata ce cash-ul a devenit necesar vietii, este introdus creditul – dar numai daca iti faci cumparaturile de la magazinul companiei.

Am scris extensiv si despre modelul neo-colonialist in care corporatiile si bancile aduc modelul de exploatare colonialist in tara gazda, inrobind populatia domestica prin dependenta de credit.

Pentru a se califica drept puteri colonialiste, Google si Facebook trebuie sa limiteze optiunile si puterea utilizatorilor, pedepsindu-i sau obligandu-i pe cei care li se opun sau le pun la indoiala puterea. Fiind corporatiile dominante in domeniile cautarii online, social media si al publicitatii digitale, Google si Facebook isi limiteaza utilizatorii prin insusi faptul ca sunt esentiale gratie dominantei de care se bucura.

Cat despre pedepsirea utilizatorilor: posibilitatea acestora de a face aceasta este faptul cel mai ingrijorator. Acoperirea pentru reducerea la tacere sau interzicerea criticilor este opaca: nerespectarea liniilor directoare. Deci cine poate spune ca utilizatorii care au criticat sau au pus la indoiala politicile Facebook si Google nu sunt amutiti precum fraudatorii de click-uri, furnizorii de “fake news”, etc? Companiile decid cine este redus la tacere, iar posibilitatea de recurs este inexistenta.

Nu noi controlăm dispozitivele pe care le cumpărăm. În majoritatea cazurilor, companiile producătoare se comportă în continuare ca și când ar fi proprietarii acestor obiecte.

Din păcate, marea majoritate a utilizatorilor de internet confundă propria conştiinţă, propriile năzuinţe cu „spaţiul privat” al companiilor menţionate. Aceştia, de bună voie, se înrolează în imensele turme de oi târâte spre pierzanie de interesele obscure ale câtorva şmecheri.

SENSUL RAZBOIULUI IMPOTRIVA STIRILOR FALSE: nu filtrarea critica a stirilor, ci monopolul asupra VIZIUNII “CORECTE” despre lume, instalarea discreta, cu ajutorul GOOGLE si FACEBOOK, a “MINISTERULUI ADEVARULUI” la nivel global: “Este un război pentru controlul informației, un război despre cine are voie să distribuie informații și ce informații au voie să circule”.

Sistemul tehnologic infernal: FACEBOOK – la fel ca si celelalte retele sociale – CREAT ÎN MOD DELIBERAT PENTRU A CREA DEPENDENȚĂ, exploatând “o vulnerabilitate în psihologia umană”. “Mințile noastre pot fi manipulate. Alegerile noastre nu sunt așa libere cum credem”; “EXISTĂ UN SCOP ASCUNS ÎN SPATELE ÎNTREGII TEHNOLOGII”!

Tehnologiile pe care le avem s-au transformat in obsesii, daca nu chiar in adevarate dependente. Este impulsul de a verifica o notificare de mesaj, de a vizita YouTube, Facebook sau Twitter doar pentru cateva minute, trezindu-ne apoi ca inca ne uitam la postari o ora mai tarziu. Nimic nu se intampla din intamplare, ci asa cum au intentionat creatorii lor.

Mintile noastre pot fi manipulate. Alegerile noastre nu sunt asa libere cum credem. O mana de oameni, care lucreaza la o mana de companii din industrie, influenteaza prin alegerile lor ceea ce milioane de oameni gandesc astazi.

Se profita de aceleasi slabiciuni psihologice care creeaza dependenta de jocurile de noroc. Smartphone-urile sunt instrumente foarte folositoare. Dar creeaza dependenta.

Surse:

GIGANTII INTERNETULUI: NOILE PUTERI COLONIALISTE/ Cum am devenit IOBAGII NOILOR TEHNOLOGII/ Retelele sociale si razboiul pentru controlul mintii umane/ TOTALITARISMUL DIGITAL si CARCERA VIRTUALA/ ROMÂNII: FRUNTASI LA FOLOSIREA FACEBOOK-ului

INDUSTRIA TRANSGENDERISMULUI

https___blogs-images.forbes.com_dawnstaceyennis_files_2019_06_PopularInfo

Mai si iunie e sezonul paradelor homosexuale in Europa, America, si alte tari ale lumii. Strazile marilor orase din lume sunt inundate de homosexuali si prietenii lor, presa este de parte lor, propaganda homosexuala este la inaltime, media va exagera numarul participantilor, ni se va spune ca homosexualii sunt victime ale discriminarii, si ca discriminarea si violenta impotriva homosexualilor sunt actiuni zilnice perpetuate de restul lumii. Grupuri de oameni imbracati in culori stridente vor scanda si cere “casatorii” intre persoane de acelasi sex, dreptul homosexualilor de a adopta copii, de a dona sange, de a fi reprezentati in Parlament, in ierarhiile bisericesti, de a li se recunoaste “contributia” la societate, ori de a discrimina impotriva celor care nu sunt de acord cu ei. Vor fi imbracati mai mult sau mai putin decent. Vor fi vulgari, mai mult sau mai putin. Vor fi obsceni, mai mult sau mai putin. Se vor saruta in strada. Vor tipa. Prin toate acestea, vor cauta sa transmita un mesaj al confidentei, veseliei si fericirii. Dar unul care insala, asa cum de fapt face intreaga masinarie propagandistica a homosexualilor.

E vorba, la urma urmelor, de o confuzie sexuala finantata de corporatii globale si indivizi extrem de bogati care au transformat confuzia sexuala intr-o industrie care le asigura profituri enorme. Goana dupa profit a generat si ideologia confuziei sexuale -cunoscuta in toata lumea ca ideologia de gen- cit si ideologi bine platiti de corporatiile si indivizii care stau in spatele confuzie sexuale, si care au acces la marile publicatii si institutii globale prin care promoveaza, cu mult succes, confuzia sexuala.

Confuzia sexuala este sarbatorita si in Romania fara ca nimeni, si in mod special mass media, sa atentioneze ca de fapt confuzia sexuala este un obiectiv urmarit in mod deliberat de actionarii si corporatiile gigantice in cautare de profit.

Pentru a ne exemplifica argumentul discutam transgenderismul, cunoscut si sub numele de disforie sexuala, o industrie in spatele careia se afla sute de milioane de dolari si o armata de ideologi bine finantati pentru a o promova. Confuzia sexuala e generata de persoane cu interese financiare iar companiile farmaceutice raspund confuziei sexuale cu remedii extrem de costisitoare, in timp ce medicii si spitalele fac profituri uriase, psihologii si psihiatri isi umplu buzunarele cu bani in urma sesiunilor interminabile de terapie cu persoanele care sufera de confuzie sexuala, iar firmele de asigurari isi justifica si ele redicarea ratelor de asigurari pentru a acoperi tratamentul, operatiile si medicamentele necesare pentru a rectifica confuzia sexuala. Spre deosebire de toate celelalte persone suferinde, persoanele transgender sunt pacienti permanenti, adica pentru toata viata, ai clinicilor, medicilor, spitalelor, consilierilor si psihologilor care cauta sa le corecteze confuzia sexuala.

Revolutia homosexuala a triumfat in citeva decenii, dar revolutia trangender se pare va triumfa intr-o periodada si mai scurta de timp. Acum zece (10) ani mai rar se discuta ori scria despre transgenderism. Administratia Obama, insa, a adus in prim plan transgenderismul si a alocat sume enorme pentru studii care urmareau normalizarea lui, cit si o serie de politici cu acelasi obiectiv. Anul 2014 a fost, in cuvintele publicatiei americane Time, anul de turnura spre normalizarea transgenderismului. In mai 2014 Concita, femeia cu barba, a primit, dupa cum ne amintim, premiul suprem la Eurovision, iar in vara aceluiasi an publicatia Time a pus pe prima pagina poza lui LaVerne Cox, un fost sportiv transformat in femeie, dedicind mai intreaga editie “fetei umane” a transgenderismului.

Un subiect tabu, insa, e daca si cine finanteaza transgenderismul. Subiectul acesta ne-a fost adus in prim plan cind publicatia americana online The Federalist a publicat Who Are the Rich, White Men Institutionalizing Transgender Ideology (“Cine sunt barbatii care institutionalizeaza ideologia transgender”?)

Autoarea articolului nu e nici pe de parte o persoana de dreapta, religioasa ori conservatoare. Dimpotriva, a fost foarte activa in miscarea ecologica unde s-a intersectat cu o multime de persoane transgender. Totul a decurs bine pina cind si-a dat seama, din discutiile ei cu activistii transgender, ca transgenderismul e, de fapt, o confuzie sexuala, care isi are originea in mintea omului si e promovata in mod deliberat de persoane si corporatii cu interese financiare in mentinerea, nu vindecarea, confuziei sexuale. Cind a inceput sa-si exprime suspiciunile, a fost exclusa din miscarea ecologica iar apoi si-a dedicat citiva ani studiului relatiei dintre ideologia transgenderista si corporatiile si persoanele influente care au de cistigat de pe urma promovarii confuziei sexuale.

Cine finateaza confuzia sexuala?

Cercetarile asiduoase ale lui Bilek au scos la iveala identitatea corporatiilor si a marilor magnati care sunt in spatele miscarii transgenderiste. Unele nume ne sunt conoscute si noua romanilor: George Soros, de exemplu, dar altele nu, cum ar fi Martine Rothblatt (un barbat care se identifica ca fiind femeie si transumanist); Jennifer Pritzker (un barbat care se identifica ca fiind femeie); Tim Gill; Drummond Pike; Warren si Peter Buffett; Jon Stryker; Mark Bonham (homosexual); si Ric Weiland (decedat dar care si-a lasat averea unor organizatii filantropice pentru promovarea cauzelor homosexualilor si a transgenderismului). Tim Gill e foarte bine cunoscut publicului american deoarece a donat 300 de milioane de dolari unei multimi de institutii, universitati, grupuri mass media, organizatii pro-homosexuale si alte organizatii similare cu scopul de a “pedepsi”, in cuvintele lui, pe cei care se opun homosexualitatii, in primul rind crestinii si organizatiile crestine. Sume enorme au fost canalizate catre grupurile de lobbying din Washington, DC pentru a orienta si influenta politica Administratiei Obama spre normalizarea transgenderismului si, cu succes, a casatoriilor homosexuale.

Impreuna, acesti indivizi si companiile pe care ei le au, au investit 424 de milioane de dolari in promovarea agendei homosexuale si a transgenderismului. Intre 2003 si 2013 sumele donate specific pentru promovarea transgenderismului au crescut de opt (8) ori. Suma asta e ernorma.

Cu 424 de milioane de dolari poti face multe intr-o perioada relativ scurta de timp. Poti influenta schimbarea legilor; alegerea candidatilor potriviti pentru implementarea agendei transgenderiste; influentarea in sens pozitiv a mass mediei; denigrarea celor care se opun agendei homosexuale si confuziei sexuale; organizarea de conferinte nationale si internationale pentru infleuntarea modului in care jurnalistii si mass media portretizeaza persoanele transgender si discuta transgenderismul; promovarea confuziei sexuale ca drept al omlului prin tribunale si angajarea celor mai proeminenti avocati si firme de avocati in acest sens; influentarea teologiei crestine pentru rescrierea Sfintelor Scripturi si eliminarea textelor care dezaproba homosexualitatea ori deliniaza diferentele dintre sexe; initierea de cursuri si catedre speciale in universitati dedicate in mod specific promovarii si normalizarii ideologiei de gen; studii lingvistice dedicate eliminarii din vocabular a genurilor si distinctiilor naturale dintre barbat si femeie; educatia sexuala incepind din gradinita ori clasele primare pentru a pune in mintile copiilor ca sexul biologic cu care s-au nascut nu e sexul care li se potriveste si ca poate fi schimbat; si alte lucruri asemanatoare care cauta sa infiripe in mintile copiilor, adolescentilor si adultilor confuzie sexuala.

Succesul acestor actiuni masive nu poate fi tagaduit si zilnic apar evidente noi si tot mai ingrijoratoare care il atesta. Biserica Episcopala din America a anuntat ca a eliminat din Sfanta Liturghie a casatoriei cuvintele de “sot” si “sotie” (“husband and wife”). Si tot Biserica Espiscopala a fost prima care a rescris Sfintele Scripturi elimind, printre altele, cuvintele “barbat”, “femeie”, ori referinte la Dumnezeu ca “Tata”, “El” ori la Iisus Hristos ca “Fiul” Lui Dumnezeu.

40861A9B4E9E46EF9CCDF2CA63F0E5CD
Piata tratementului confuziei sexuale

Printre marile organizatii si corporatii care promoveaza transgenderismul se afla The Tides Foundation, fondata si finantata de familia Pike. Obiectivul corporatiilor este crearea unei piete specifice transgenderismului. Odata infiripata in minte, confuzia sexuala trebuie tratata. In ultimii ani s-a produs o expozie a numarului de clinici specializate pe tratementul confuzie sexuale in America. Prima clinica pentru tratarea confuziei sexuale la minori a fost deschisa in Boston in 2007. De atunci, numarul acestor clinici a ajuns la peste 30, cea mai mare dintre ele avind 725 de pacienti. O expolzie similara s-a produs si in numarul spitalelor care trateaza confuzia sexuala, inclusiv prin proceduri chirurgicale de schimbare a sexului biologic. Companiile farmaceutice au raspuns si ele cerintei in crestere pentru tratarea confuziei sexuale, cu medicamente si investitii enorme in cercetare pentru lansarea de noi medicamente.

Medicii care au facut facultatea de medicina cu mai mult de 10-15 ani in urma urmeaza cursuri speciale de perfectionare pentru a intelege si trata transgenderismul si a presta servicii de schimbare a sexului biologic. Se observa si o diversificare a specializarilor medicilor care trateaza confuzia sexuala. De exemplu, unii se specializeaza pe schimbarea sexului biologic iar altii pe modificarea fetei si a scheletului persoanei pentru a o face mai feminina (in caz ca isi schimba sexul din barbat in femeie), ori masculina (in caz ca isi schimba sexul din femeie in barbat). Alti medici se specializeaza in reajustarea corzilor vocale pentru a masculiniza ori feminiza vocea persoanei care isi schimba sexul. Iar altii in a-i invata pe cei care isi schimba sexul sa-si modifice mersul pentru a se adapa mersului normal al noului sex. Endocrinologia s-a extins si ea pentru a tine pas cu tratamentele aferente confuziei sexuale.

Dupa cum se vede, transformarea din femeie in barbat si invers inseamna luni ori chiar ani de munca, trecerea prin miinile a mai multor medici specializati in aspecte diferite, si totul pentru a satisface ori contracara confuzia sexuala a persoanei suferinde. Si toate astea la niste costuri enorme. Chiar socant, in ultimii ani se incearca si transplantul uterului natural de la femei la barbatii care isi schimba sexul din barbat in femeie pentru a le facilita sarcina. Primul succes de acest tip a fost scontat recent la Universitatea Baylor din Texas unde s-a nascut primul copil din lume prin transplantul unui uter natural de la o femeie la un barbat care si-a schimbat sexul in femeie.

Magnatii care finanteaza transgenderismul

Una din cele mai proeminente familii din America care finanteaza si promoveaza in mod masiv confuzia sexuala pentru profit e familia Pritzker. Volumul investitiilor membrilor acestei familii e cu totul socant. Averile familiei Pritzker sunt de aproximativ 29 de miliarde de dolari, familia fiind proprietara hotelurilor Hyatt si a multor aziluri de batrini. Jennifer Pritzker e un barbat care se identifica ca fiind femeie. Fost soldat in armata americana si decorat, cu ani in urma era barbat normal, casatorit si cu familie. A fondat Fundatia Tawani, prin care finanteaza institutionalizarea transgenderismului. Jennifer Pritzker e proprietar de firme farmateutice si firme care fac aparate medicale si ortopedice. Un program special finantat de Fundatia lui e Gender & Human Sexuality (Genul si sexualitatea umana). Pritzker a donat 6,5 milioane de dolari la University of Minnesotta pentru lansarea unui program in sexualitatea umana. A donat sume similare si unor spitale din Chicago, fiind si unul din consilierii spitalelor, si finanteaza cursuri de sexualitate umana in universitati in Australia (Melbourne) si Canada (Toronto). El deasemenea finanteaza studii speciale despre transgenderism si plateste reviste de specialitate sa le publice.

Alti membrii ai familiei Pritzker au donat 25 de milioane de dolari Universitatii din California (San Francisco) pentru a studia disforia sexuala la copii. Sume enorme au fost donate si unor spitale, facultati de medicina, si diverselor organizatii pro-homosexuale pentru scopuri specifice de promovare a agendei homosexuale si transgenderiste. Au finantat si deschiderea unei clinici pentru tratarea copiilor suferinzi de confuzie sexuala in Ohio. Au contribuit financiar la Human Rights Campaign din New York care promoveaza agenda homosexuala in toata lumea, inclusiv in Romania. Unii membrii al clanului Pritzker sunt in bordurile de conducere ale unor mari companii farmaceutice americane ori farmacii.

Familia a donat peste 1 milion de dolari pentru a influenta Pentagonul, in timpul Administratiei Obama, sa normalizeze transgenderismul in armata americana. 25 de milioane de dolari au fost donati unei universitati din Vermont pentru a normaliza transgenderismul in fortele navale americane. Unii membrii ai familiei au fost numiti de Presedintele Obama in functii cheie in care au promovat revolutia sexuala si institutionalizarea transgenderismului. Altii au detinut functii cheie in campania din 2012 de realegere a Presedintelui Omaba. Un alt membru al familiei, Penny Priztker, a fost Ministrul Comertului in Administratia Obama. Sub tutela ei au fost alocati 70 de milioane de dolari pentru studii de cercetare privind terapia transgenderismului si promovarea produselor pe piata transgenderista. Tot sub Administratia Obama s-a facilitat schimbarea sexului si alocarea de medicamente si produse veteranilor de razboi americani.

Asaltul ideologic si drepturile omului

La nivel ideologic confuzia sexuala e justificata ca si drept al omului. S-a inventat termeni noi care sunt promovati in legislatii si tribunale. JB Pritzker si sotia lui au donat 100 de milioane de dolari Facultatii de Drept de la Universitatea Northwestern pentru promovarea drepturilor persoanelor transgender. Ei privesc confuzia sexuala ca pe o chestiune de “dreptate sociala” si un “drept al omului. Transgenderismul e promovat si ca o problema medicala care necesita tratament, terapie, medicamente si interventii chirurgicale. Ca atare, dreptul si accesul la ingrijirea medicala pentru membrii societatii impune si accesul la tratement, terapie si interventii chirurgicale specifice persoanelor transgender. Se devizeaza si un nou vocabular privind drepturile persoanelor transgender. Daca cu ani in urma homosexualii care doreau sa se casatoreasca faceau aluzie la “diversitatea de familie” si “egalitatea intre familii,” azi se vorbeste despre “diversitatea corporala” (“bodily diversity”) si dreptul la o identitate de gen aleasa de fiecare persoana (“gender identity”).

Sursa:

Vasile Banescu in dialog cu Catalin Sturza despre TEHNICILE PROPAGANDEI ACTIVISMULUI PRO-GAY (Video)/ Demontarea ultimelor FAKE NEWS-uri anti-Coalitia pentru Familie/ INDUSTRIA TRANSGENDERISMULUI si complexul medical american. Cine sunt barbatii albi si bogati care sponsorizeaza revolutia sexuala?/ Pascal Bruckner: CORECTITUDINEA POLITICA, echivalentul intelectual al kmerilor roșii

UE vrea legalizarea sinuciderilor asistate

1619119_421021794696298_1867161439_n
Deşi Europa este în prezent subpopulată, cu o populaţie îmbătrânită şi în continuă scădere, “creierele luminate” de la Bruxelles consideră că suntem prea mulţi europeni şi planeta nu ne mai poate suporta. Ca atare trebuie luate măsuri urgente de decimare a populaţiei, una din metode fiind, pe lângă controlul naşterilor, legalizarea sinuciderilor asistate în toate ţările membre.
 
Ameninţarea suprapopulării suscită de multă vreme, în rândurile liderilor şi organizaţiilor planetare care deţin puterea de decizie, dorinţa de a limita ritmurile demografice. Dacă până acum cei care ne vor mai puţini făceau strategii destinate să stopeze creşterea demografică în mod special în ţări din „Lumea a Treia”, există semnale că acest lucru se urmăreşte şi în Europa. Un studiu realizat în 2011 de Comisia Europeană şi WWF (World Widelife Fund) prezintă măsuri draconice privind controlul populaţiei în Europa pentru următorii 40 de ani.
Printre „măsurile” incluse în documentul intitulat „Scenarii spre o Economie Planetară în Europa” apar controlul strict al naşterilor, legalizarea sinuciderilor asistate şi voluntare şi aplicarea unor taxe individuale asupra emisiilor de carbon, în statele europene. Autorii studiului vorbesc şi despre importanţa „controlului guvernelor asupra mijloacelor de informare” şi a sistării ajutoarelor pentru familiile numeroase.

DE CE SUNT DEPRESIVI ŞI CHIAR SE SINUCID MULŢI DINTRE TINERII ZILELOR NOASTRE?

deznadejdea

În urma articolului Pornografia modifică creierul dând dependenţăam primit o scrisoare de la o elevă de liceu din Bucureşti care ne-a impresionat în chip deosebit. Zbuciumul unei întregi generaţii care nu-şi găseşte reperele şi sensul răzbate în cuvintele sincere, dar dureroase, ale acestei adolescente. Irina ne-a povestit situaţia ei şi ne-a cerut cumva ajutorul, ţinând în acelaşi timp să nu-i publicăm scrisoarea. Îi vom respecta dorinţa, dar pentru ca răspunsul nostru să aibă sens pentru toţi cititorii nu putem să nu descriem puţin frământarea prin care trece, ca o problemă care este comună multora dintre tinerii zilelor noastre.

Din câte am înţeles, Irina a primit o educaţie frumoasă de la părinţii săi, care au iubit-o şi încă o iubesc mult. De mică a avut legătură cu Biserica, împărtăşindu-se regulat mai mulţi ani la rând. În perioada liceului a început să meargă tot mai rar la Biserică, păstrând însă în sufletul ei amintirea anilor frumoşi şi plini de har ai copilăriei.

Drama prin care trece acum Irina este aceea de a împăca această istorie trecută a sufletului ei, tot ceea ce a însemnat şi înseamnă familia, credinţa şi valorile în care a crescut cu ceea ce îi impun acum prietenii şi colegii de şcoală, pentru a simţi că este acceptată de comunitatea în care trăieşte. De fapt, lucrurile sunt puţin mai complicate: are şi un băiat de care s-a apropiat şi care la rândul său zice că o iubeşte. Îi cere însă să-şi dovedească şi ea dragostea, cedând şi trăind trupeşte cu el. Mai mult, a devenit un subiect de ironie în clasă, aflând şi alţii situaţia in care se află. Colegele o sfătuiesc chiar să accepte măcar aşa-zisul sex oral, dacă vrea să-şi păstreze virginitatea şi să nu aibă complicaţii cu o sarcină. Altele i-au zis să vizioneze şi ea filme porno sau să intre pe net pe astfel de materiale, căci o să o ajute să depăşească mai uşor acest moment. În fine, deşi nu este singura fecioară din clasă, a devenit fără voia ei un subiect de discuţie.

În acest context, tensiunea psihică s-a amplificat, ajungând să se gândească tot timpul la lucrul acesta. Şi aproape că, psihologic, este pe punctul de a ceda şi a face orice i se cere numai ca să scape de anxietatea în care a ajuns să trăiască. Pe de o parte, este ruşinea şi sentimentul că-şi trădează părinţii, încrederea pe care i-au arătat-o întotdeauna, pe de altă parte, nu află puterea de a se mai lupta cu presiunea pe care ironia şi discuţiile celorlalţi o întreţin. Şi nu în ultimul rând, ar vrea şi ea să fie acceptată şi să fie fericită în mijlocul lor.

tinerii-de-azi-mai-depresivi-decat-generatiile-anterioare-netratata-la-timp-depresia-poate-duce-la-276016

Irina,

Înainte de toate, trebuie să ştii că nu eşti singura fată care trece prin această experienţă. Majoritatea tinerilor de astăzi, într-un grad sau altul au avut frământarea ta la un anumit moment, desigur, nu toţi au atins aceeaşi intensitate a zbuciumului sufletesc; câţi însă au avut parte de o viaţă de familie atât de bogată afectiv şi de apropierea de Dumnezeu prin Sfintele Taine? Ai dreptate, noi nu am trecut prin experienţa ta, căci înainte de 1990 nu se punea astfel problema. Dar tocmai aceasta arată faptul să te afli în interiorul unui cerc vicios care nu corespunde trăsăturilor sufletului omenesc. Nu tu eşti anormală, este anormal aproape tot ceea ce se petrece astăzi în mediile de tineret în abordarea afectivităţii şi a dragostei aproape eminamente sub raport sexual. Ceea ce se întâmplă acum nu are nimic comun cu dragostea şi fericirea tinerilor, cu firea lor şi cu nevoile reale ale sufletului. Trăiţi sau trăim efectele intoxicării minţii noastre a tuturora cu mesajele unei culturi pornografice, o cultură a desfrânării care alienează normele comunitare, mentalităţile şi comportamentele până la nivelul patologicului.

Toţi cei care te presează astăzi sunt ei înşişi victime, modul lor de a gândi fiind condiţionat de mulţimea filmelor şi revistelor citite de-a lungul anilor. În distracţia pe care ei o promovează se ascunde multă amărăciune şi anxietate, şi cu cât acestea sunt mai intense cu atât se vor lupta „să dea mai bine” în afară pentru a ascunde minciuna în care trăiesc. De fapt, unii chiar nu conştientizează până la capăt de ce suferă, trădând doar o mare nelinişte. Să nu crezi că punctul acesta de vedere e moralizator, că e doar un punct de vedere subiectiv care nu înţelege noua generaţie. Dimpotrivă, toate studiile socio-psihologice ale ultimilor ani converg către aceeaşi imagine: noua generaţie trece printr-un adevărat proces de reeducare, poate mai subtil şi mai nociv decât cel experimentat în puşcăriile comuniste. Nu o spunem metaforic, căci sunt studii care demonstrează acest lucru. (Reisman, 2003)

Într-adevăr, mediul cultural pornografic în care ne ducem existenţa, de la revistele de la chioşc, cotidienele de succes până la filme, muzică chat-uri, în genere internet, toate contribuie la crearea unei perspective deformate despre realitate, care ne presează să ne schimbăm. Spre exemplu, două studii realizate între anii 1983–1987 pun în evidenţă faptul că „televiziunea oferă adolescenţilor lecţiile de bază sau scenariile comportamentelor sexuale pe care aceştia trebuie să şi le însuşească şi în afara cărora aceştia devin incapabili să mai vadă altceva” (Strasburger 1995: 45). Deci ceea ce cred prietenii tăi că este realitatea, nu e altceva decât un produs mediatic. Mai mult, care este rezultatul a atâţia ani de vizionare tv: programe de divertisment, filme, telenovele? „Cei care se uită la televizor cred că relaţiile sexuale înaintea sau în afara căsătoriei, violul şi prostituţia sunt mult mai frecvente sau comune decât sunt ele în realitate (Greenberg, 1994). (…) În urma vizionării TV tinerii supraestimează numărul celor de vârsta lor care întreţin deja relaţii sexuale (Zobin, Hirsch, Smith şi Hardy, 1984).

Vizionarea TV accentuează tinerilor sentimentul că «toată lumea a făcut-o»adică are o viaţă sexuală, iar aceasta a contribuit, în ultimii 20 de ani, la o scădere gradată, dar constantă, a vârstei la care băieţii şi fetele au primul act se­xual (Braverman şi Strasburger, 1993). Într-un alt studiu se arată că tinerii de liceu care urmăresc intensiv telenovelele estimează ca fiind mult mai mare numărul persoanelor divorţate sau al ce­lor care au copil nelegitim în lumea reală, decât estimează cei care se uită mai puţin la TV (Buerkel, Rothfuss şi Mayer, 1981; Carveth şi Alexander, 1985)”. „Adolescenţii care se identifică îndeaproape cu personaje de la televizor mărturisesc că se simt nesatisfăcuţi de faptul că sunt vir­gini sau de experienţa sexuală pe care au avut-o (în cazul în care întreţin deja relaţii sexuale).  (Baron, 1976, 1977; Couringht şi Baran, 1980)

Aşadar, Irina, colegii tăi pe care tu îi consideri liberi şi dezinhibaţi nu sunt decât condiţionaţi. Ei nu aleg liberi, ci respectă doar comandamentele mesajelor mediatice, crezând că astfel vor fi cool, o altă „gogoaşă” pe care o „vând” şi o fixează filmele în capul copiilor. De aceea te şi îndemnau să vizionezi pornografie, pentru că efectele ei sunt puternice şi imediate, producând masive modificări la nivelul conştiinţei. Într-un studiu se demonstrează că adolescenţii care au vizionat doar 10 videoclipuri au devenit mult mai deschişi în a privi ca accep­tabile relaţiile sexuale înainte de căsătorie. (Bryant şi Rockwell, 1994) De asemenea, un studiu făcut pe 391 de elevi ai unui li­ceu din Carolina de Nord a găsit că pentru cei care au vizio­nat în mod selectiv mai multă sexualitate la televizor începe­rea vieţii sexuale în anul respectiv a devenit mult mai probabilă (Brown şi Newcomer, 1991).”

Toată lupta se dă de fapt în mintea şi în inima ta. Pe de o parte, cel rău îţi creează tot felul de gânduri şi complexe, care în fond nu sunt decât un înşelător balon de săpun, dar şi Dumnezeu cu delicateţea caracteristică te susţine. Cei care te presează nu o fac decât pentru că rezistenţa ta e suficientă ca să simtă şi mai puternic mustrarea lăuntrică a atitudinii lor. Să nu-ţi închipui că sunt fericiţi. Viaţa sexuală privită în perspectivă recreativă, aşa cum o descrie pornografia(Jochen şi Valkenburg, 2006)afectează grav personalitatea tinerilor. Ştii care vor fi efectele imediate ale libertinajului sexual la care eşti provocată să aderi? În prima fază va trebui să te lupţi cu ruşinea. Nu cea de acum că eşti fecioară, şi nici măcar aceea pe care o vei simţi faţă de părinţi, ci cu o ruşine resimţită dureros în faţa propriei conştiinţe. Dacă vei insista, sentimentul de ruşine va fi înlocuit de unul de vinovăţie, pe care permanent vei încerca să o îndepărtezi prin diverse strategii, în unele cazuri chiar individul se scufundă şi mai mult în mizeria acelor relaţii, a pornografiei, în genere, ca într-un drog. Pe urmă, se instalează neliniştea depresivă de care suferă marea parte a tinerilor astăzi, şi care-i proiectează în tot felul de experienţe, băutură, drog şi promiscuitate, într-o fugă de ei înşişi.

Desigur, vei spune, colegii tăi nu arată să treacă prin aceste stări, dar ce se petrece cu sufletul lor nu vei afla chiar aşa de uşor, pentru că nici ei nu conştientizează de unde le vine neliniştea şi depresia. Auzim tot mai des despre sinucideri în rândurile tinerilor, iar dacă vei sta să le analizezi viaţa vei putea constata că majoritatea au trecut prin experienţe afective şi emoţionale traumatizante, legate întotdeauna de diverse forme de desfrânare. Toate acestea sunt ţinute ascunse undeva în cutia neagră a sufletului până într-o zi când o iau razna. Nu degeaba, „în America, dintre liceenii activi sexual, 70% dintre fete şi 55% dintre băieţi declară că ar prefera să mai fi aşteptat” (McIlhaney,. McKissic şi Bush, 2008)

Cât despre aşa-zisul sex oral, sau alte perversiuni asemănătoare, ne e şi ruşine să amintim. În urmă cu douăzeci de ani, era cea mai mare bătaie de joc, un fel de înjurătură pe care o auzeai curent în găştile de cartier. Dar era o înjurătură. În urmă cu 50-60 de ani nici în glumă nu se vorbea despre această practică, ce era amintită doar în manualele de psihiatrie însoţind grupul perversiunilor sexuale de tipul zoofiliei (acte sexuale cu animale). E o mare înşelare şi bătaie de joc să crezi că astfel îţi vei putea păstra fecioria. Te va afecta mai mult chiar decât dacă ai avea o relaţie trupească normală.

Sunt mii de studii care arată că vei fi afectată grav psihologic, dar nu numai atât, ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, rişti să te îmbolnăveşti de cancer. Perversiunile nu au nimic comun cu dragostea, fiind în sine produse specifice consumului de pornografie. „Treburi demonice”, ar spune bătrânii noştri. Toate perversiunile te anulează ca persoană şi te transformă într-un obiect sexual. Şi nu e o metaforă. Cercetările neuropsihologice constată aceasta (Eberhadrt, Layden, 2010). Se schimbă ceva în chimia şi funcţionarea creierului bărbatului şi al femeii în urma contactului cu pornografia, în urma perversiunilor. Nu te uita la cei care în reviste ridică în slăvi perversiunile. Nu o fac pentru că iubesc adevărul sau pe tineri, ci doar pentru bani şi ca să câştige audienţă, dacă nu cumva ei înşişi sunt nişte victime ale acestor comportamente.

Sunt în fond două căi. Prima a unei vieţi de familie şi a vieţuirii cu Dumnezeu şi cealaltă cea a desfrânării. Cu cât vei merge mai mult pe cea de-a doua te vei îndepărta de părinţi (Fagan, 2009), de posibilitatea de a-ţi face propria familie (Zillmann, Bryant, 1988) şi, desigur, de Dumnezeu. Pentru tine soluţia este să povesteşti părinţilor tăi prin ce treci în aceste clipe şi să te spovedeşti. Toate vor dispărea după aceea ca un vis urât. De cei din jur nu te îngriji. Este foarte probabil ca în loc să te judece în continuare, să te respecte şi mai mult. Prietenul tău, dacă într-adevăr ţine la tine, va înţelege. Însă aşa cum pune problema, probabil că dorea cel mult o aventură, încât nu ai nimic de pierdut. Credinţa noastră este că Biserica şi familia te vor ajuta să devii om, te vor ţine departe de tăvălugul pornografiei şi al desfrânării care se rostogoleşte peste lume astăzi.

Irina, trebuie puţin curaj pentru a nu te lăsa dusă de val, şi astfel vei putea deveni un sprijin şi un model şi pentru ceilalţi. Dumnezeu te-a ajutat şi te va mai ajuta, să nu ai nici o îndoială, numai să fii sinceră până la capăt faţă de el şi faţă de propria conştiinţă. Până şi cercetările sociologice arată că o viaţă fericită de familie şi credinţa sunt cele mai bune garanţii ale eliberării de tentaţia pornografiei şi ale unei vieţi sănătoase în vremurile înşelătoare pe care le traversăm (Manning, 2005).

 

Silvia Criveanu

Virgiliu Gheorghe

Material aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa

De ce suferă unii tineri azi de tristeţe?

Tristeţea este de fapt confuzia indusă tinerilor de către societate. Duhovnicul este persoana care poate salva orice tânăr şi care poate lucra în fiecare.(Toader Radu, 18 ani, Teologie)

Tinerii sunt din ce în ce mai trişti deoarece nu mai găsesc lucruri potrivite pe care să le aducă fericirea, dar şi pentru că epuizează la maxim lucrurile la care se raportează. Pentru a ieşi din tristeţe, tânărul trebuie să găsească lucruri simple pe care să le aprecieze. Fericirea stă în lucrurile mărunte cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat. (Alexandra, 21 ani, Medicină)

Poate că unii tineri suferă din tristeţe din cauza societăţii, a conducătorilor, a banilor, anturajelor care produc necazuri sau diferite mentalităţi. Ar putea ieşi prin puterea lui Dumnezeu, cu ajutorul prietenilor, a faptelor. (Alexandru Furtună, 19 ani, Politehnică)

Suferă pentru că nu au nădejde în Dumnezeu, pentru că au aşteptări prea mari de la viaţă, care de multe ori sunt nefolositoare pentru că nu se lasă în voia Domnului. Singura cale prin care poţi ieşi din tristeţe este dată de rugăciune, Spovedanie şi Împărtăşanie. (Anca-Maria Mateiciuc, 18 ani, elevă)

Din cauza societăţii care ne-a îndepărtat de Dumnezeu, ceea ce ne-a făcut să ne depărtăm şi unii de alţii şi astfel ne mai fiind în comuniune vom fi singuri, deci trişti şi deznădăjduiţi. Soluţia este întoarcerea la valorile pierdute, la Dumnezeu, care este Calea, Adevărul şi Viaţa. (Andru-Cristian Ştiubei, 19 ani, Teologie)

Tinerii suferă din lipsă de credinţă, care duce implicit la deznădejde şi lipsă de iubire. Astăzi suferinţa vine din lipsa dragostei. (Andrei Marian-Alexandru, 24 ani, programator)

Unii tineri suferă de tristeţe din pricina dezamăgirilor care apar datorită aşteptărilor greşite, lipsite de adevăr. Tinerii au nevoie de o îndrumare duhovnicească prin care să conştientizeze adevărata fericire. (Terheşiu Sorin, 30 ani, Comerţ)

Din pricina decepţiilor în dragoste, de cele mai multe ori şi din relaţiile tensionate cu părinţii despărţiţi de Dumnezeu. Din tristeţe nu poţi ieşi decât apropiindu-te de izvorul bucuriei, care este Dumnezeu, dar începutul este pocăinţa. (?)

Din cauza regimului, a lipsei de comunicare, a lipsei de repere. (Marius, 26 ani, Electromecanică)

Cred că suferă datorită faptului că nu au destule responsabilităţi, o concepţie care să-i împlinească şi lipsa unui anturaj credincios De asemenea, cred că unii mai avem anumite căderi sau depresii, tocmai pentru a spori credinţa în Dumnezeu. O soluţie ar fi să ne rugăm, chiar dacă nu avem puterea în acel moment şi nu simţim nimic, este bine să spunem măcar cu gura: „Doamne, nu mă lăsa pe mine păcătosul”, iar Dumnezeu te va ridica în final şi tu îi vei mulţumi. (Ramona, 25 ani, Asistenţă Socială)

Din cauza lipsei de Dumnezeu, a lipsei de cultură şi căderea în vicii (tutun, droguri, alcool).(Andonoaiei Adrian, 30 ani, sculptură lemn)

Din lipsa raportării la veşnicie, la mântuire; din dorinţa/mândria de a avea o viaţă perfectă, „ca în filme”, sau ca la TV, fără cruce.

Soluţia: mai multă trezvie, atenţie la gândurile de deznădejde, respingerea lor, mai ales prin rugăciunea inimii; ar trebui să se raporteze la cei care suferă mai mult, nu la cei care aparent au de toate. (Sofica Mihaela, 26 ani, medic rezident)

Din cauza frustrărilor induse de societate prin dezinformare din partea presei. (Stavre Gabriel, 19 ani, ASE)

Din cauza patimilor şi a confortului. Se poate ieşi prin lectura cărţilor duhovniceşti şi a socializării cu semenii (nu pe internet). (Marius Cârneală, 29 ani, administrator online)

Din faptul că nu-şi pot îndeplini dorinţele din lipsa banilor; că nu-şi găsesc persoana potrivită – una cu standarde, desigur, bani, aspect fizic plăcut, carieră, bunătate. (Ana, 28 ani, Jurnalism)

Tristeţea e puţina credinţă. Asta o ştiu din propria experienţă. Tristeţea e puţina cunoaştere a Lui Dumnezeu, puţina dragoste arătată faţă de Dumnezeu şi de semeni. Tristeţea este păcat şi neputinţă. Oamenii au nevoie de multă atenţie şi afectivitate pentru a ieşi din ea. Multă răbdare. (Borodi Alina, 23 ani, Consultant vânzări)

Tristeţea este dată de faptul că nu ştim să iubim ceea ce avem deja, iar lucrurile pe care nu le putem avea ni le dorim cu şi mai multă râvnă spre deznădejdea noastră. Ieşim din tristeţe dacă învăţă, să ne bucurăm de lucrurile mici şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ele. (Grădinariu Alexandra, 21 ani, Litere)

Tinerii suferă astăzi din cauza lipsei modelelor pe care să le urmeze. Trebuie să aibă un model şi să discute cu părintele duhovnic. (Brătuleanu Gheorghe, 22 ani, Teologie)

Unii tineri suferă din tristeţe, deoarece astăzi tehnologia a făcut ca tinerii să nu mai aibă prieteni reali, ci doar prieteni virtuali. Ar trebui să iasă din tristeţe apropiindu-se de Dumnezeu şi de Biserică. (Gheorghiţă Lidia, 21 ani, Teologie)

Din lipsa conştientizării lui Dumnezeu, fapt datorat în mare parte sistemelor politice şi mass-mediei. Trebuie să fie ajutaţi de Dumnezeu pentru că răspunde la rugăciunile celor care sunt sau au venit la credinţă. (Gogonea Mihai, 25 ani, chimist)

Din cauza complexelor dobândite prin comparaţie cu „modelele” oferite în jurul lor. Modalitatea de a ieşi din tristeţe este apropierea de Biserică. (Tătaru Diana, 19 ani, Economie)

Suferă din cauză că nu au credinţă pură în Dumnezeu. Unde nu este iubire este suferinţă sau lipsa iubirii. Poţi ieşi din depresie numai prin rugăciuni şi prin urmarea căii lui Dumnezeu. (Iuliana, 24 ani, şomer)

Tinerii suferă de tristeţe din egoism, pentru că sunt obişnuiţi să primească atenţie, dragoste, înţelegere, fără să ofere nimic în schimb. Ar trebui să se lase în grija lui Dumnezeu să se bucure de tot ce au şi de micile detalii. (Cojocar Mihaela, 26 ani, programator)

Unii tineri suferă din cauza robiei păcatului şi unii nu găsesc calea căre Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scoate un tânăr din tristeţe. (Ene Mădălina, 21 ani, asistent)

Din cauza multor amăgiri cu care sunt tentaţi. După fiecare amăgire vine o dez-amăgire, care aduce dez-nădejde. Singura soluţie este conştientizarea vieţii normale, a normalităţii creştine. (Ionuţ Brumă, 26 ani, inginer IT)

Cred că unii tineri suferă de tristeţe, pentru că îşi consumă energia şi tot ceea ce au în lucruri trecătoare. Pentru a ieşi din tristeţe trebuie mai întâi să-şi dorească acest lucru şi apoi să caute ajutor prin credinţă. (Negruşă Manuela, 25 ani, profesor)

Pentru că nu cunosc sensul vieţii, ci caută rosturi acolo unde nu sunt, doar în suferinţă. Leacul pentru tristeţe este rugăciunea (pentru cei care ştiu cui să se roage). Pentru cei care nu-L cunosc, un bun leac este orice activitate în folosul altora (voluntariat, milostenie). (Bogdan Munteanu, 32 ani, Jurnalist)

Tinerii suferă astăzi de tristeţe pentru că nu trăiesc credinţa personal, nu au o trăire vie, se opresc de multe ori la formalism. Atunci când înţelegi că Hristos este Persoană, că S-a răstignit pentru tine, că este lângă tine în fiecare clipă, gata să te ajute, să te ridice, nu ai cum să fii trist, nu ai cum să te mai simţi singur.

Tinerii pot ieşi din această stare dacă îşi doresc, dacă îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi se roagă Maicii Domnului şi sfinţilor şi dacă se lasă povăţuiţi de duhovnic şi îi urmează sfaturile. (Nadane Ştefania, 19 ani, Comunicare)

(Răspunsuri date într-un chestionar de tinerii care au participat la Tabăra de la Putna a Asociației Ortodoxia Tinerilor)

De unde vine deznădejdea tinerilor noștri?

Materialismul nihilist, şi mai ales dezrădăcinarea omului mai are o urmare esențială: abolirea chipului lui Dumnezeu în om. Iar principala consecinţă a acestei realităţi este pierderea demnității creștine, al cărei suport este tocmai chipul lui Dumnezeu în om. Tot ceea ce îi rămâne adolescentului nihilist este demnitatea omenească, adică chipul omului în om.

De aici până la obiectivarea propriei persoane nu mai este decât un pas. Adolescentul nu se mai vede pe sine ca pe o fiinţă nobilă, ce trebuie să aibă scopuri mai înalte decât satisfacerea imediată a nevoilor fiziologice – ci ca pe un obiect. El nu mai are idealuri în sfera absolutului, deoarece absolutul e o valoare pe care el o neagă. Prin urmare, idealurile sale sunt din categoria contingentului. Societatea consumeristă l-a educat pe omul nihilist ca pe un consumator. Primul principiu al consumatorului este satisfacerea poftei. Deci simţirea poftitoare guvernează viaţa adolescentului nihilist. Raţiunea, filtrul care controlează raportul dintre dorinţă şi satisfacerea ei, este întunecată. Prin urmare, până în clipa în care pofta nu este pe deplin satisfăcută nu funcţionează nici un fel de control.

Mai departe, următoarea consecinţă a abolirii chipului lui Dumnezeu în om este obiectivarea celuilalt, care se transformă astfel din fiinţa-împreună a omului duhovnicesc, în obiectul cu care celălalt îşi satisface necesitățile. Aşa se explică marea criză de comunicare în care se zbate la ora actuală societatea contemporană. În plus, abolindu-se chipul lui Dumnezeu în om, acesta nu mai este perceput de ceilalţi ca o persoană, ci ca materie. Deci comunicarea cu o non-persoană este, evident, inutilă. În plus, obiectivarea celuilalt îl transformă pe acesta în obiectul dorinţei omului nihilist. În acest mod se creează premizele depravării absolute. Relaţia interpersonală, guvernată de dorinţă trupească, se aşază sub semnul sexualităţii fără asumarea responsabilităţii, pregătită de epoca free love.

Iubirea autentică nu mai este recunoscută, nici căutată, ci e respinsă ca neautentică. Neîncrederea în existenţa iubirii autentice, dar mai ales procesul de „de-tăinuire” îi provoacă tânărului nihilist o teamă ontologică de căsătorie. Cu siguranţă, incapacitatea fiinţială de a-şi asuma responsabilităţi are un rol esenţial în respingerea căsătoriei. Sunt foarte puţini tineri care îşi mai asumă astăzi acest statut, majoritatea copleşitoare optând pentru concubinaj. „S-a ajuns la această realitate dintr-o traumă repetitivă, dintr-o decreştinare lentă, dintr-o spaimă reciprocă de celălalt, din faptul că taina căsătoriei nu a fost trăită aşa cum trebuie”.

Această spaimă reciprocă este hrănită și de amintirea copilăriei, deoarece puterea exemplului personal și a modelului parental este covârșitoare pentru adolescenți. Prin urmare, relaţia de iubire dintre doi tineri din afara Bisericii se limitează, de cele mai multe ori, la aspectul ei pur trupesc.

Amputarea memoriei sacre

 În fine, ținând cont că ceea ce alimentează demnitatea creştină este memoria neamului, memoria colectivă, este evident că adolescentul nihilist este privat de această memorie. El suferă ceea ce Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu numea amputarea memoriei sacre, unul dintre mijloacele prin care nihilismul acţionează asupra omului: „Principiul şi cauza gândurilor înseamnă, după încălcarea poruncilor, distrugerea memoriei simple şi omogene. Devenind complicată şi schimbăcioasă, din simplă şi neschimbăcioasă cum era, ea a pierdut amintirea lui Dumnezeu, şi puterea ei a fost distrusă. Marele remediu pentru vindecarea memoriei este perseverenţa şi neclintita aducere-aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune”, deoarece memoria, sau aducerea-aminte de Dumnezeu, este simplă şi omogenă. Însă acest lucru se poate realiza doar în lumea tăcerii roditoare a omului duhovnicesc, cu harul Duhului Sfânt, care se pogoară doar în tainiţa sufletului. Dar omul nihilist trăieşte în tăcerea haotică, monologică a lumii media. Acolo unde dialogul nu este posibil, și comunicarea cu Dumnezeu este cenzurată.

În acest moment se instalează apatia, o stare a omului nihilist consecutivă deziluziei. Fiindu-i înşelate aşteptările, adolescentul nihilist îşi frustrează nevoia de relaţionare printr-o alienare controlată. Evadează dintr-o existență care nu-i răspunde la întrebări, nu-l tensionează ontologic și nu-i dă sentimentul plenitudinii. Astfel, pornind din nimic și sfârșind în nimic, lipsit de o perspectivă eshatologică, dar și de convingerea existenței unei iubiri autentice, fiind în același timp aruncat într-o lume în care „totul este posibil”, comunicarea este descurajată, cunoaşterea este văzută ca inutilă şi, prin urmare, abandonată; astfel, adolescentul nihilist, cuprins de apatie, nu mai detectează decât o singură variantă: depresia.

De aceea, spre deosebire de adolescentul nihilist, tânărul crescut în biserică are o existenţă tensionată, are o chemare. El este după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la după asemănare – nu doar pentru că aşa este porunca, ci pentru că aşa este dorul sufletului lui, care nu-şi află liniştea decât în Creatorul său, cu Care, într-un final, trebuie să semene. Prin împlinirea chemării sale, omul este responsabilizat. El devine fiinţă reflexivă, capabilă de analiză. Existența lui capătă un rost înalt, un sens, atât ca direcție, cât și ca însemnătate. Și inima lui se liniștește, se așază în Domnul. Or, atât de deplin este Domnul, atât de completă sălășluirea Lui în inima pruncilor noștri, încât niciodată viața lor nu va intra în golul acela profund în care se varsă deznădejdea.

Iată de ce numai aceasta trebuie să facem atunci când inima pruncilor se deschide spre Cer: să Îl așezăm în ea pe Hristos. Pentru că orice deschidere cere o umplere. Iar dacă nu Hristos va umple o inimă, atunci cu siguranță altceva o va face. Căci, țineți minte, numai Hristos e Cel ce umple deplin. El este singurul în Care nu se este lipsă. Umpleți, dar, inimile pruncilor cu Domnul și nicicând nu se vor lăsa cuprinse de deznădejde!

 Alina Mirică

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 103/August 2017

Sinuciderea, egoismul suprem

Intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se sinucid îl ascultă pe diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec, şi astfel, din egoism, se sinucid.

Părinte, unii oameni atunci când întâmpină o mare greutate în viața lor imediat se gândesc să se sinucidă.

– Intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se sinucid îl ascultă pe diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care trec, şi astfel, din egoism, se sinucid. Dacă, de pildă, cineva fură ceva şi se dovedeşte că a furat, spune: „S-a terminat, am ajuns de batjocura lumii”, şi în loc să se pocăiască, să se smerească şi să se spovedească pentru a se uşura, se sinucide. Altul se sinucide pentru că fiul său este paralizat. „Cum să am eu un copil paralizat?”, spune el şi se deznădăjduieşte. Dacă este răspunzător pentru faptul că este paralizat şi recunoaşte aceasta, atunci să se pocăiască. Cum îşi pune capăt vieţii şi-şi lasă copilul pe drumuri? Nu va fi mai răspunzător după aceea?

(Cuviosul Paisie AghioritulCuvinte duhovniceşti)

Anti-corupția, Iohannis și statul de drept

31960869_162836394554760_1229259046440140800_n

Central pentru discursul ideologic al anti-corupției este drumul parcurs de România către o economie capitalistă de piață de tip occidental și piedicile ce trebuie depășite. Ce încerc să spun prin asta este că discursul general acceptat are ca premiză un mod de dezvoltare descris prin distrugerea infrastructurii industriale a țării, ieftinirea unei forțe de muncă calificată și educată, menținerea țării la un nivel atractiv pentru investițiile străine (păstrarea unora dintre cele mai mici salarii din Europa), taxele mici sau inexistente pentru profiturile realizate aici și apoi exportate în țările vestice. Ce descriu aici este tipul de capitalism colonial existent în țară. Corupția însă este perceputa ca o piedică majoră în fața atingerii unui capitalism de tip vestic și implicit a unei „țări ca afară”. Ideologia anti-corupției își găsește majoritatea adepților în rândurile clasei de mijloc, acel segment privilegiat al populației, care își asociază bunăstarea cu anti-corupția ca fenomen politic ale cărei baze solide au fost puse începând din guvernarea Băsescu.

Aceeași perioadă marchează și constituirea unui nucleu mai bine definit al numitei clase de mijloc odată cu investițiile multinaționalelor ce au crescut începând cu anul 2004, în paralel cu o sărăcie tot mai mare pentru marea masă a populației și cu exodul crescut al forței de muncă (din nou în folosul capitalului, de data aceasta cel vestic, care a profitat de pe urma valului de forță de muncă ieftină disponibilă). La nivel ideologic clasa de mijloc asociază brutalitatea perioadei de tranziție (și de acumulare primitivă a capitalului – de jaf) din anii 90 către o economie capitalistă cu corupția regimurilor politice din acea perioadă. Deși între 1996 și 2000 guvernarea nu a fost realizată de PSD, acesta rămâne cu toate acestea principalul țap ispășitor, fiind asociat cu regimul anterior și considerat o piedică în calea dezvoltării capitaliste. Astfel se poate înțelege și asocierea PSD-ului cu comunismul și discursul anti-comunist, înțeles în sensul de aversiune față de orice opreliști ar mai putea exista în calea acumulării capitaliste. Discursul clasei de mijloc duce cumva în direcția delimitării de către PSD și de electoratul acestuia ce este privit prin pretinsa sa ignoranță, prin precaritatea sa materială, prin expunerea sa la toate vicisitudinile capitalismului ca un inamic al valorilor europene (deci capitaliste), al statului de drept, al culturii occidentale pe care le consideră principala sursă a bunăstării lor.

Președintele Iohannis pe de altă parte este considerat chintesența valorilor cele mai înalte ale culturii și civilizației occidentale. German, primar al Sibiului, fost profesor și meditator prin excelență, proprietar a 6 case, el este privit ca opusul total al președintelui PSD și al electoratului acestuia. Prin contrast, Dragnea era privit ca un personaj provincial, balcanic, corupt, despotic și necivilizat. Iohannis este privit ca un personaj apărătorul parcursului european al României, garantul statului de drept, al anti-corupției, al parteneriatului strategic cu imperiul fascist american. Practic Iohannis este inamicul tuturor lucrurilor care ar putea sta în calea procesului de acumulare capitalistă și în calea intereselor imperialiste.

Așa numitul stat de drept nu este decât expresia politică a ordinii sociale existente, o ordine bazată pe suferința, tragediile, sărăcia, exploatarea, zdrobirea spiritului resimțite zilnic de milioane de oameni din țară și de miliarde de oameni la nivel global. Pentru clasa muncitoare capitalismul reprezintă cel mai ocult sistem prin șantajul său zilnic cu existența, prin exploatarea puterii de muncă și prin sclavia salarială căreia îi sunt victime toate muncitoarele și muncitorii. Rolul istoric al statului este acela de a asigura perpetuarea societății de clasă și reproducerea capitalismului, de a facilita posibilitatea unei clase de a trăi de pe urma muncii altei clase, de a urmări în orice chip și cu orice preț satisfacerea intereselor elitelor.

Cu toate acestea nu putem să nu remarcăm cum protestatarii nu ezită să își afirme simpatia și preferințele pentru niște instituții complet lipsite de transparență, ce nu pot fi trase direct la răspundere precum SRI si DNA.

România este, o țară complet colonizată de către puterile imperialiste occidentale. Putem discuta dacă ne aflăm într-un context semi-colonial, periferic sau neocolonial, ideea de bază rămâne aceeași: țara este dominată de capitalul mare occidental, atât la nivel economic, cît și politic. Burgheziile occidentale exploatează libere și după bunul plac resursele naturale și forța de muncă locală. Totul este dominat și subordonat logicii acumulării de capital. Tot ce este permis la nivel discursiv și de manifestări de orice natură, inclusiv de protest, trebuie să nu perturbe acest proces și trebuie să se desfășoare în niște granițe bine stabilite. Acumularea de capital și extragerea de plus valoare de către burgheziile occidentale nu trebuie perturbată. Elitele locale sunt de fapt niște funcționari care se asigură că procesele extractive continuă fără dificultăți. Rolul lor este să satisfacă nevoile de acumulare ale capitalului mare. Pentru niște frimituri, unele mai mari altele mai mici, aceste elite, fie sub forma politicienilor, sau a capitaliștilor locali mai mari sau mai mici, sau mai pe larg a „clasei de mijloc”, trebuie să se asigure că muncitorii merg la lucru și produc multă plus-valoare, în timp ce primesc niște salarii de mizerie din care cu greu pot supraviețui, în timp ce sărăcia extremă atinge noi recorduri, în timp ce mediul natural e devastat pentru nevoile de acumulare ale capitaliștilor.

Totul este devorat de capitalul străin, ajutat de cel local (care trăiește la umbra lui, și se mulțumește cu frimiturile care îi pică) și de lacheii reacțiunii, deloc puțini la număr, care văd comunism peste tot. Între timp muncitorii sunt munciți la maxim, sunt storși de ultima rămășiță de energie, pentru ca profiturile capitaliștilor străini și locali să fie cât mai mari. Viața lor e amărăciune, alienare, suferință, frustrare și rutină. Și între timp profiturile continuă, afacerile merg înainte neperturbate; vampirii nu sunt niciodată satisfăcuți, foamea lor e de nepotolit.

Diaspora, unealtă a imperialismului

Specific nu doar României, ci întregului spațiu est-european, este caracterul reacționar al așa-numitei „Diaspore”. Din anii 90 până în prezent din România au emigrat 4-5 milioane de oameni ca urmare a recolonizării țării și a distrugerii economice ce a însoțit-o. Rezultatul recolonizării a fost furnizarea unui bazin de forță de muncă ieftină pentru capitaliștii occidentali, fie în România direct, sau în țările din vest ca urmare a migrației. Singurii care au avut de câștigat au fost capitaliștii. Acest lucru s-a petrecut în toată Europa de Est. Milioane de români au emigrat pentru că mureau de foame, și astfel au ajuns să fie forță de muncă ieftină și precară în Europa de Vest și nu numai. Ei au ajuns acolo să facă muncile cele mai prost plătite și cele mai neplăcute, efectul fiind acela că au scăzut și prețul forței de muncă din acele țări, muncitorii de acolo având brusc competiție din partea unor oameni disperați să muncească pe salarii cât de mici. O situație de vis pentru capitaliști.

Nu aceștia sunt diaspora. Diaspora sunt acei „expați” privilegiați în țările în care au ajuns. Sunt studenți la universități vest europene, sunt oameni cu profesii bine plătite, sunt oameni care printr-o conjunctură favorabilă au ajuns să fie mic burghezi prin acele țări și care au lins atât de mult tălpi burgheze că au ajuns să creadă că sunt o parte a propriei fizionomii, și mai sunt desigur și unii proletari cărora li s-a băgat atât anti-comunism în cap încât au ajuns să se identifice cu stăpânii lor și să strige împotriva comunismului, și a propriilor interese. Dar nu ei sunt majoritatea celor care au fost forțați să emigreze. Ei sunt o minoritate reacționară, o extensie anti-comunistă, imperialistă, a #rezist.

Ei sunt cei care își amenințau părinții și bunicii din țară că dacă nu votează cu Iohannis în 2014 nu le vor mai trimite bani pentru a supraviețui, ei sunt cei care urăsc bătrânii pentru că au trăit sub un alt regim și nu sunt suficient de capitaliști. Ei sunt cei care în America și Canada creează asociații ale românilor anti-comuniști.

23915936_273782659810711_7316189114663952229_n

„Diaspora” a fost și este folosită de monstruozitatea imperialistă americană pentru a destabiliza și schimba regimuri în Europa de Est. Muncitoarele române din fermele siciliene exploatate și violate nu sunt diaspora. Muncitorii români ținuți în sclavie prin diferite țări, sau forțați să muncească și neplătiți nu sunt diaspora. Aceștia nu ar fi avut timp și energie să călătorească sute de kilometri pentru a vota în 2014. Cel mai probabil ar fi fost indiferenți față de alegerile respective. Diaspora este ce vedem la PROTV și la România Te Iubesc când ne prezintă tineri și români de „succes” prin Sillicon Valley sau membri ai vreunei clasei privilegiate prin vest. Sunt acei oameni care ne fac „cinste”, cu care trebuie să ne „mândrim”. Diaspora e acea imagine spălată a României, o imagine rasistă și colonialistă. Diaspora a fost cea care a continuat Revoluția Portocalie în 2009 care a întors votul în favoarea lui Băsescu. Diaspora e cea care atunci când vine să își ia țara înapoi ne bagă pe toți la o cură de ultra-capitalism. Ei pleacă, noi rămânem. Și suferim.

Unde a fost diaspora în 2010 când guvernul Băsescu- Boc a tăiat și spânzurat, iar consecințele au fost catastrofale pentru populația muncitoare și săracă a țării. Unde a fost Diaspora în 2012 când oamenii s-au revoltat împotriva războiului de clasă dus de către instituțiile burgheziei internaționale împotriva proletariatului român? Diaspora este o unealtă a reacțiunii, o extensie a fascismului pro-occidental, anti-comunist, pro-american ale cărui manifestări le vedem zilele acestea. Diaspora a jucat un rol important și în lovitura de stat fascistă din Ucraina.

Există multe similarități între situația din România și cazul Ucrainei. Ce ne împiedică să le considerăm identice este faptul că în România țara este deja colonizată încă din anii 90 la un nivel care în Ucraina nu a fost posibil fără acea lovitură fascistă de stat.

Totuși similaritățile rămân. Inclusiv în ce privește violențele de stradă. La fel a început Euromaidanul. Tineri frumoși, pro-occidentali, anti-comuniști și anti-corupție care au furnizat terenul pe care să vină ulterior aripa dură fascistă și după care ei să se retragă și să le dea mână liberă în timp ce mimează dezaprobarea și mirarea că s-a petrecut una ca asta. Același lucru îl vedem și aici.

Nu putem vorbi cu adevărat de violență a statului împotriva mișcării reacționare #rezist. Atunci când ai de partea ta serviciile secrete, DNA, președintele țării, ambasada SUA, presa internațională și locală, instituțiile europene, cu greu poți să te consideri un martir în lupta contra nedreptăților.

Ia să ne gândim că în locul unui protest „anti-corupție” susținut de toate instituțiile burgheziei, imperialismului și reacțiunii internaționale ar fi avut loc o manifestație anti-capitalistă de amploare. Pentru noi e destul de clar că altfel ar fi stat lucrurile.

Cu tot discursul lor anti-jandarmerie și anti-autoritatea statului susținătorii protestelor își doresc să le întărească și își îndreaptă toată prețuirea către acele instituții represive precum sistemul carceral și serviciile secrete. Nu putem să nu observăm cu foarte multă ușurință ipocrizia lor atunci când vine vorba de chestiunea represiunii. Ei își doresc să existe instituții represive, dar să fie folosite împotriva altora, a celor de jos.

INVENTAREA CAPITALISMULUI: Elaborarea Modelului Acumulării

marx-on-capitalism-an-ecomaterialist-critique-23-638

Majoritatea dintre noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului muncind și suntem în mare parte săraci, în timp ce proprietarii, care sunt în majoritate bogați, administrează și profită de pe urmă muncii noastre. Toate comunitățile și instituțiile societății sunt clădite în jurul acestei diviziuni de bază.

Motivul pentru care milioane și milioane de oameni, în special tinerii, sunt șomeri și trăiesc în sărăcie în întreaga lume este din cauza sistemului capitalist. Capitalismul a condus la nenumărate probleme, incluzând șomajul, inegalitatea și asuprirea muncitorilor. Sărăcia sunt o parte a capitalismului, în timp ce muncitorii produc toată bogația în capitalism; prin intermediul sistemului de salarizare și al legii; această bogăție este furată de către clasa conducătoare – formată din cei bogați.

Acest furt este cel ce provoacă sărăcia. Deci, în timp ce cei bogați dețin aproape totul, inclusiv pământ și fabrici, majoritatea oamenilor sfârșesc prin a deține aproape nimic și sunt blocați în sărăcie. De asemenea, aceasta forțează oamenii să se vândă ca și muncitori pentru membrii clasei conducătoare: este singurul mod de a supraviețui. Acest lucru permite exploatarea noastră continuă – deținem doar o cantitate mică din ceea ce producem sub forma unui salariu, în timp ce cei bogați iau restul sub forma profitului și taxelor. Întra-devăr, în capitalism, muncitorii și cei săraci sunt jefuiți la nesfârșit.

De asemenea, oamenii ajung șomeri în capitalism deoarece clasa conducătoare angajează cel mai mic număr posibil de persoane, fortându-i să muncească foarte greu, pentru a face profituri tot mai mari. Acest fapt înseamnă ca milioane de oameni nu au de lucru, fiindcă cei bogați doresc să micșoreze costurile angajând doar câțiva muncitori și nu pe toți. Aceasta înseamnă că în capitalism regăsim o situație bizară: majoritatea muncitorilor sunt supra-munciți, în timp ce milioane de oameni sunt șomeri. În timp ce e nevoie să luptăm pentru locuri de muncă decente și împotriva sărăciei, trebuie să realizăm că capitalismul sunt principalele cauze ale acestor rele. Ca atare, lupta împotriva șomajului și a sărăciei trebuie să se bazeze pe obiectivul de schimbare al economiei.

De asemenea, e nevoie să schimbăm economia pentru ca aceasta să satisfacă nevoile tututor – cum ar fi locuințe decente, transport public, alimentatie și îmbrăcăminte – și nu pentru a face profit.

În 2009, statul român a fost primul din Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul „austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială. Guvernul a dublat în mod intenționat numărul șomerilor prin forțarea firmelor mici să intre în faliment. Acestea erau, în mare parte firme mici de familie, cu puțini angajați. Guvernul literalmente le-a ucis și a recunoscut că a făcut asta, prin impunerea unei taxe, pe care știa că aceste firme nu o puteau plăti. „Firmele care nu pot plăti impozitul de 500 euro trebuie să moară”, a declarat Gheorghe Pogea, ministrul de finanțe. Acest lucru a dublat șomajul în sectorul privat. A fost primul pas într-un război total, dus de al capitalismului împotriva muncii.

A doua fază a atacului care, prin oficialii săi, a recunoscut public că se face avocatul sectorului corporatist – împotriva muncitorilor a fost schimbarea Codului Muncii, care a lipsit oamenii chiar și de protecția legală fragilă și oricum aparentă împotriva exploatării totale din partea angajatorilor. A făcut posibil ca angajatorii să concedieze oameni după bunul plac; a demolat contractele permanente de muncă, și a restabilit, ceea ce face literalmente din tineri victime ale abuzurilor de către angajați; anunțurile privind slujbele libere în mod deschis invită tinerii să se angajeze ca „voluntari”, astfel încât să poată câștiga „experiență” – acest lucru înseamnă sclavie neplătită, și este în mod dramatic larg răspândită. Și nici asta nu e destul, aceşti guru corporatişti fac din nou apel acum la mai multe modificări la Codul Muncii pentru a face muncitorii şi mai vulnerabili. Companiile sunt libere să impună o disciplină de tip militar angajaţilor, să supravegheze și spioneze în mod legal angajații.

Exploatarea și proastele condiții de lucru au rezultat într-un număr foarte mare de accidente de muncă – 4.000 în 2012, 215 letale. Din nou, numărul real este foarte probabil să fie mult mai mare, deoarece multe incidente de acest gen nu sunt înregistrate ca „accidente de muncă” (deoarece ar obliga angajatorul să plătească daune către muncitori sau familiile lor).

Realitatea e că planul de austeritate aplicat de Uniunea Europeană care a impus cu forţa oamenilor modelul „austerității” , susținut de FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială a fost un atac brutal asupra muncii, a creat în mod artificial o rată a șomajului ridicată, care este utilizată pentru sperierea muncitorilor ca ei să muncească şi mai mult, şi care face mai ușor pentru angajatori să îi concedieze pentru a asigura profituri mai mari, ceea le permite companiilor să angajeze mai târziu alți oameni pe salarii chiar şi mai mici. Această rată a șomajului artificială, creată în beneficiul clasei business, este un instrument puternic de disciplinare a forţei de muncă. De asemenea, este un mijloc prin care angajatorii pot să păstreze salariile la cel mai mic nivel posibil.

„Austeritatea”, care a dus la crearea unei rate ridicate a șomajului a fost, de asemenea, folosită pentru a paraliza orice rezistență posibilă din partea oamenilor, atunci când mai multe tăieri au fost impuse forţat asupra salariaţilor din sectorul de stat și privat, asupra profesorilor, medicilor, studenților, pensionarilor, simultan cu o creștere brutală a taxei TVA cu 5 procente la 24 la sută pentru toate bunurile și serviciile (care a mărit foarte mult în cele din urmă costul vieții). Mai mult, sa închis cel puțin 1.300 de școli (din planul de 3.000) și un sfert din spitale, pentru a crea spațiu pentru forțarea privatizării complete a educației și al sănătății. Transportul public este aproape tot privatizat, se încearcă să se vândă compania feroviară, și poşta. Utilitățile sunt aproape toate privatizate, și acest lucru nu a creat deloc promisa „liberă concurență care va scădea prețurile” la aceste servicii, dimpotrivă: prețurile pentru utilități sunt în continuă creștere, deoarece sa creat de fapt, monopoluri private, împărţite teritorial. În cursul sărăcirii planificate, pe care oficialii o numesc „austeritate”, prețurile au continuat să crească, în special la alimente și utilităților, făcând costul de trai insuportabil și forțând oamenii să îşi ia mai multe slujbe. Rata sinuciderilor a crescut în mod dramatic.

Cei bogați au acuzat necontenit oamenii care muncesc că ar fi „leneși”, în timp ce şi-au permis în mod constant să crească cheltuielile bugetare de capital. Realitatea este că această clasa muncitoare românească este cea mai exploatată din Europa: oamenii lucrează cel mai mare număr de ore (în mod legal se spune că lucrează 8 ore pe zi, dar toate studiile arată că mulţi lucrează efectiv 10-12 ore, uneori chiar și în timpul weekend-ului), și sunt plătiţi cu cele mai mici salarii din Europa, în timp ce costul de viață este comparabil (dacă nu în unele privinţe mai mare) decât în Europa.

Cei mai mulţi se identifică cu condiţia lor de consumatori, în încercarea de a fugi de stigmatizarea generală a oamenilor muncii şi a săracilor, care este rezultatul unei propagande de decenii, dusă de către cei bogați, mass-media și intelectuali. Cu cât mai repede oamenii care muncesc îşi însuşesc condiţia lor reală de oameni ai muncii, de sclavi salariali, și înțeleag cauzele acestei condiţii, cu atât mai repede se vor sfărâma iluziile capitaliste care le sunt impuse, şi cu atât mai uşor vor putea să se găsească unul pe altul, să se organizeze și se ridice, solidari, să lupte pentru eliberarea lor.

La bază capitalismul este un sistem economic bazat pe trei lucruri: muncă salariată (munca pentru salariu), proprietatea privată asupra mijloacelor de producție (lucruri precum fabrici, utilaje, ferme, și birouri), și producția pentru schimb și profit. În timp ce unii oameni dețin mijloace de producție, sau capital, majoritatea dintre noi nu o au, iar pentru a supraviețui suntem nevoiți să ne vindem capacitatea de a munci în schimbul unui salariu, altminteri trebuie să ne chinuim pe ajutor social. Acest prim grup de oameni este clasa capitalistă sau „burghezie”, în jargon marxist, iar al doilea grup este clasa muncitoare.

Capitalismul este bazat pe un proces simplu – banii sunt investiți pentru a genera și mai mulți bani. Când banii funcționează în acest fel, au rol de capital. De exemplu, când o companie își utilizează profiturile pentru a angaja mai mult personal, sau pentru a deschide noi puncte de lucru, și astfel să facă mai mult profit, banii funcționează aici ca și capital. Pe măsură ce capitalul crește (sau economia se dezvoltă), acest lucru se numește „acumulare de capital,” și este forța motrice a economiei.

Cei care acumulează capital se descurcă mai bine atunci când pot transfera costurile asupra altora. Dacă companiile pot tăia costurile prin plata unor salarii mizerii, o vor face. Astfel sărăcia larg răspândită sunt dovezi ale funcționării normale a sistemului.

Într-o lume în care totul este de vânzare, toți trebuie să vindem ceva pentru a putea cumpăra lucrurile de care avem nevoie. Aceia care nu avem ce vinde în fara capacității noastre de a munci trebuie să ne vindem această capacitate acelora care dețin fabrici, birouri, etc. Și desigur, lucrurile pe care le producem la muncă nu sunt ale noastre, ci aparțin șefilor noștri.

Mai mult, datorită programului lung etc, producem mult mai mult decât ne este necesar pentru a putea funcționa ca și muncitori. Salariile pe care le primim sunt aproximativ egale cu costurile produselor necesare pentru a rămâne în viața și a fi capabili să muncim în fiecare zi (de aceea la sfârșitul fiecărei luni, soldul nostru rar arată foarte diferit de luna precedentă). Diferența dintre salariile care ne sunt plătite și valoarea pe care o creăm este modul în care se acumulează capitalul, sau cum se realizează profitul.

Această diferență dintre salariile care ne sunt plătite și valoarea pe care o creăm se numește „plusvaloare”. Extragerea plusvalorii de către angajatori este motivul pentru care considerăm capitalismul un sistem bazat pe exploatare – exploatarea clasei muncitoare.

Muncitorii de asemenea înfruntă atacuri constante asupra salariilor și condițiilor lor pentru a se putea reduce costurile și maximiza profiturile din economie în general.

Capitalismul este prezentat drept un sistem „natural”, format oarecum ca munții sau continentele prin forțe aflate dincolo de controlul uman, că este un sistem economic rezultat în cele din urmă din natura umană. Totuși nu a fost întemeiat de „forțe naturale”, ci de violență intensă și masivă de-a lungul și de-a latul globului. Mai întâi în țările „avansate”, îngrădirile i-au împins pe țăranii independenți de pe pământurile comunale în orașe pentru a munci în fabrici. Orice rezistență a fost zdrobită. Oamenii care au opus rezistență la impunerea muncii salariate au fost supuși legilor anti-vagabondaj și închiși, torturați, deportați sau executați. În Anglia doar sub domnia lui Henry al VIII-lea 72 000 de oameni au fost executați pentru vagabondaj.

Mai târziu, capitalismul a fost răspândit prin invazie și cucerire de către puterile imperialiste occidentale pe întregul glob. Întregi civilizații au fost distruse în mod brutal, iar comunitățile lor împinse de pe pământurile lor în muncă salariată.

Oriunde s-a dezvoltat capitalismul țăranii și muncitorii timpurii au opus rezistență, dar au fost în cele din urmă înfrânți de teroarea în masă și de violență.

Capitalismul nu a luat naștere printr-un set de legi naturale care se trag din natura umană: a fost răspândit de către violența organizată a elitelor. Conceptul de proprietate privată asupra pământului și mijloacelor de producție ar putea părea acum drept starea naturală a lucrurilor, totuși trebuie să nu uităm că este un concept artificial impus prin cucerire. În mod similar, existența unei clase de oameni care nu au nimic de vândut în afara puterii de muncă nu este un lucru care a fost mereu astfel – pământul comun care era folosit de toți a fost confiscat prin forță, iar deposedații au fost obligați să muncească pentru un salariu sub amenințarea înfometării sau chiar a execuției.

Pe măsură ce capitalul s-a extins, a creat o clasă muncitoare globală care constă în majoritatea populației lumii pe care o exploatează.

Capitalismul există ca sistem economic dominant pe planetă de puțin peste 200 de ani.

Clasa capitalistă cu ajutorul controlului deţinut asupra mass-media poate încerca să ascundă acest adevăr. Bancherii lacomi, pot da vina pe imigranţii ilegali. Dar nici unul din aceste atacuri nu se adresează problemei şi nici nu o pot rezolva, pentru că problema este limita istorică a capitalismului și scăderea consecventă a presiunii pe rata de profit şi a atacurilor asupra vieţii muncitoriilor.

Sistemul economic care domină lumea în prezent se numește capitalism. Capitalismul este în esență un sistem bazat pe auto-extinderea capitalului – mărfuri și bani care produc mai multe mărfuri și bani. Acest lucru nu se întâmplă prin magie, ci prin munca umană. Pentru munca pe care o facem, suntem plătiţi pentru numai o fracțiune din ceea ce producem. Diferența dintre valoarea pe care o producem și suma plătită în salarii este „plusvaloarea” creată tot de noi. Aceasta este păstrată de către șeful nostru ca profit şi ori este reinvestită pentru a face mai mulţi bani, ori utilizată pentru a cumpăra piscine sau haine de blană sau orice altceva. Ca acest lucru să aibă loc, o clasă de oameni trebuie să fi creată, care nu deţine nimic; ei pot folosi pentru a face bani birourile, fabricile, terenurile agricole sau alte mijloace de producție. Altă clasă trebuie să vândă capacitatea sa de muncă cu scopul de a achiziționa bunuri și servicii esențiale pentru a supraviețui. Această clasă este clasa muncitoare. Deci, la un capăt al spectrului este această clasă, cu nimic să vândă, doar capacitatea de a munci. La celălalt capăt, cei care deţin capitalul propriu pentru a angaja muncitori să-și extindă capitalul.

In intreaga lume, oameni muncii platesc pretul crizei capitaliste. Fie prin taierea salariilor din sectorul de stat ori prin privatizare sau prin cresterea TVA-ului, tot oameni muncii sunt cei care suporta si platesc excesele capitalismului. In Romania omul muncii fie din sectorul de stat fie din privat simte lovitura grea a economiei, salvarea a capitalului consta in taieri salariale si multe taxe, normal ca bani vin de la omul muncii nu de la bancile care au pornit criza. Un alt mare exemplu este in SUA, sefii marilor corporatii au primit miliarde ca sa nu se prabuseasca in timp ce americani de rand isi pierdeau locuintele.

Bancile si corporatile sunt inamici adevarati ai muncii si ai oamenilor muncii ce doresc o societate mai echitabila, egala si libera.